Philippe Ariès a afirmat că în epoca medievală „copilul pleca curând de lângă familia sa“. După vârsta de șapte ani, specifica acesta, copiii locuiau cu alte familii decât a sa proprie. El cita un text italian din secolul al cincisprezecelea care îi acuza pe englezi că „nu-și iubesc copiii“, căci erau obișnuiţi să-i pună la „muncă grea“ în slujba unei alte familii încă de la o vârstă fragedă, cuprinsă între șapte şi nouă ani.

PPT_o istorie_web
Desigur această afirmaţie servea foarte bine tezei sale că relaţia dintre părinţi și copii era lipsită de sentimente. Nimeni nu pune la îndoială că în timpul epocii medievale și al modernităţii timpurii, în nord-vestul Europei cel puţin, foarte multe familii își trimiteau copiii la internat sau la o altă familie. O perioadă ca ucenic sau în slujba unui fermier era un lucru obișnuit pentru tineri, înainte ca aceștia să plece de-acasă și să se căsătorească.

De exemplu, un recensământ al populaţiei din Danemarca rurală de la sfârșitul secolului al optsprezecelea a arătat că mai bine de cincizeci la sută dintre adolescenţi și tineri erau angajaţi. Unii dintre acești copii sufereau de izolarea pe care o presupunea acest lucru: istoricul Terence Murphy sugerează că nivelul deosebit de ridicat al sinuciderilor copiilor și adolescenţilor din Anglia modernităţii timpurii avea drept cauză sentimentele de singurătate și anxietate. Daniel Rose a fost un asemenea caz: un copil de doisprezece ani din Gloucestershire care s-a spânzurat în grădina stăpânului în 1695, după ce se plânsese prietenilor că nu era fericit ca ucenic-ţesător.

Controverse există şi asupra vârstei la care plecau copiii de acasă. Pare acum că istoricii au dat prea mare crezare vizitatorului italian ce a fost citat. Unii copii plecau fără îndoială de acasă pentru a servi într-o altă casă în jurul vârstei de șapte ani. Cu toate acestea, era vorba probabil doar de cazul câtorva nefericiţi, ce făceau parte din rândurile ţărănimii sau lucrătorilor agrari. Majoritatea tinerilor așteptau până în adolescenţă sau chiar până la douăzeci de ani înainte de a deveni ucenici sau servitori. Un recensământ timpuriu din 1422 pentru orașul francez Reims a arătat că servitoarele de sex feminin erau între 12 și 22 de ani, în timp ce servitorii de sex masculin aveau vârste între 12 și 30 de ani. Ann Kussmaul a calculat pe baza dovezilor ce se refereau la Anglia modernităţii timpurii că vârsta de treisprezece sau paisprezece ani era cea mai răspândită pentru cei care intrau în slujbă la ferme. Richard Wall, la rândul său, a atras atenţia asupra satului Colyton din Devon,în anii 1840. Aici douăzeci și trei la sută dintre băieţii din grupul de vârstă între zece și paisprezece ani erau plecaţi, dar un sfert din rândul grupului de vârstă dintre douăzeci și cinci și douăzeci și nouă de ani încă locuiau cu părinţii. Înclinăm să-l urmăm, conchizând că plecarea de acasă era un proces prelungit, nu un exod în masă la o anumită vârstă. Foarte puţini copii mici, sub zece ani, plecau probabil de acasă, altminteri, nu există contraste chiar așa de frapante faţă de contemporaneitate.

Fragment din O istorie a copilăriei de Colin Heywood

Colin Heywood este profesor de istorie economică și socială la Universitatea din Nottingham. A scris numeroase studii despre copilărie, familie și parentalitate.