Rușinea este dorința de a dispărea din fața ochilor cuiva. Ea se declanșează ori de câte ori facem o greșeală față de normele sau regulile sociale: am dărâmat un obiect în magazin, am spus o prostie, stomacul ne ghiorțăie și, în general, ne rușinăm când simțim că am scăzut în ochii celorlalți. Rușinea este o rană a stimei de sine…

Fragment din Viața interioară de Christophe André

Există diferite grade de rușine. La nivelul cel mai de jos se află jena care nu provoacă neapărat durere, ci doar un oarecare disconfort: ca atunci când primești complimente în public. Alteori, rușinea vine de pe urma unei greșeli sau a unui comportament neadecvat: când aluneci sau cazi chiar la intrare, sau când prezinți ca pe o mare noutate ceva ce știe deja toată lumea. Sentimentul de ridicol se poziționează cu o treaptă mai sus și este însoțit de convingerea că am suscitat priviri ironice sau batjocoritoare: când am avut toată dimineața fermoarul desfăcut la pantaloni sau, toată după-masa, o frunzuliță de pătrunjel rămasă printre dinți. Etimologic, „ridicol“ provine din același cuvânt latin ca și „a râde“: să te temi de ridicol este echivalent cu a-ți fi frică să nu stârnești râsul celorlalți. În fine, culpabilitatea, învinovățirea este acel sentiment neplăcut și dureros legat de convingerea intimă că ai comis o greșeală, așa cum se întâmplă când ai făcut pe cineva
să sufere inutil.

SURSĂ DE SUFERINȚE ȘI INSTRUMENT DE REPRESIUNE

Dar rușinea este un sentiment și mai răvășitor, căci se leagă de persoana noastră, și nu doar de comportamentul nostru. Ne învinovățim pentru ceea ce am făcut, dar ne este rușine de ceea ce suntem: răul este și mai mare. Expresia „mor de rușine“ spune foarte clar cât de jenați ne putem simți. Rușinea provoacă multă suferință și ne împinge să ne închidem în noi, să fugim de privirea celorlalți și de contactul cu ei. Psihoterapeuții acordă o atenție deosebită acestui fapt: știm, de exemplu, că victimele unor traumatisme (violuri, agresiuni, incesturi) se rușinează de ceea ce li s-a întâmplat și au nevoie de foarte mult timp până să îndrăznească să vorbească.
Societatea noastră nu mai folosește rușinea ca instrument de represiune, dar în alte timpuri, așa se făcea: pentru delicte minore, condamnații erau expuși oprobriului public în centrul satului și toată lumea venea să îi batjocorească; în școli, elevii neascultători erau obligați să stea la colț și li se puneau pe cap urechi de măgar. Azi, nu mai tolerăm ca rușinea să fie folosită public, și este bine că se întâmplă așa; totuși, rușinea nu este întotdeauna inutilă, și nici toxică.

LA CE SERVEȘTE RUȘINEA

Gândiți-vă o clipă cum ar arăta un univers în care nimănui nu i-ar fi rușine niciodată; un univers în care niciunul dintre oaspeții dumneavoastră nu s-ar simți jenat că v-a spart un obiect din casă; un univers în care nu ne-am simți vinovați că am luat în derâdere o persoană fragilă… În realitate, rușinea joacă un rol de reglementare a vieții în colectivitate, și de aceea, ea este universal valabilă la nivelul speciei umane: fără ea, relațiile sociale ar fi mult mai dure.
Să nu căutăm, deci, să excludem rușinea din viața noastră. Să nu ne fie frică să o simțim, să o trăim: ea poate fi acul de busolă care ne constrânge să ne îndreptăm spre greșelile noastre și să ne aplecăm asupra lor. Să încercăm, însă, să nu o lăsăm să ne domine prea multă vreme, și să încercăm să nu o impunem altora.

Nietzsche a exprimat totul așa:

„1. Pe cine îl consideri rău? Pe cel care vrea să facă neîncetat pe alții de rușine.

2. Ce consideri a fi lucrul cel mai uman? Să cruți pe cineva de rușine.

3. Care este pecetea libertății atinse? Să nu-ți fie rușine de tine însuți.“
Da, să ne simțim doar câte un pic jenați, din când în când, va
fi mai mult decât suficient!


***
Christophe André este medic psihiatru la Spitalul Sainte-Anne din Paris şi profesor la Universitatea Paris X. Editura Trei a tradus numeroase titluri ale psihoterapeutului francez, printre care: Cum să ne purtăm cu personalitățile dificile; 3 minute de meditație; Seninătatea; Despre arta fericirii și Trei prieteni, în căutarea înțelepciunii (scrisă împreună cu Alexandre Jollien și Matthieu Ricard).