Cunoaştem cu toţii semnele clasice ale unui copil bolnav: febră, diaree, vomismente, dificultăţi de respiraţie şi agitaţie, pentru a enumera numai o parte dintre ele. Numai că nu toţi copiii care au o problemă de sănătate prezintă aceste semne evidente. Cel mai adesea, copilul care nu se simte bine sau cel pe care îl doare ceva plânge, face grimase, este agitat, nervos sau refuză să mănânce.

Desigur, este posibil ca toate aceste comportamente să arate doar faptul că bebeluşul este obosit, că s-a udat sau că îi este frig. Pentru ca lucrurile să fie şi mai complicate, există nenumărate probleme medicale, de la cele mai simple până la cele mai complexe, care nu produc nici durere, nici disconfort. Bebeluşul poate să zâmbească, să râdă, să gângurească, să se joace şi să pară sănătatea întruchipată, chiar dacă între timp ceva nu este în regulă din punct de vedere medical.

Multe afecţiuni se manifestă prin semne subtile, peste care îngrijitorul poate trece cu uşurinţă sau pe care le poate considera prea lipsite de importanţă pentru a apela la medic. Iar unele dintre aceste semne pot indica un lucru grav.

  • De exemplu, pistruii de culoare închisă pe buze pot fi adesea ceva absolut normal sau pot fi unul dintre primele semne de avertisment pentru sindromul Peutz-Jeghers, o boală genetică destul de gravă.
  • La fel, un cârlionţ alb poate să însemne doar că bebeluşul a stat prea mult la soare, fără pălărie pe cap, ori poate fi indiciul unei alte boli rare şi potenţial grave, numită sindromul Waardenberg.

   

    

     

Pe de altă parte, semne cu un aspect înspăimântător pot fi total benigne şi nu are niciun rost să ne preocupăm de ele. Părinţii intră uneori în panică când copilul are un scaun galben, crezând că acesta este semn de icter. Dar toţi copiii sănătoşi au scaune gălbui; mai degrabă cele palide pot fi un semn de icter.

Medicii pediatri şi alţi furnizori de servicii medicale sunt exersaţi în a detecta semnele de boală, atât pe cele subtile, cât şi pe cele mai puţin subtile. Când copilul se prezintă la un consult, doctorul îi va cerceta capul, faţa, ochii, urechile, nasul, gura, trunchiul, pielea şi chiar ceea ce a făcut în scutec. El le va pune părinţilor întrebări, între altele, despre tranzitul intestinal şi obiceiurile de micţiune ale copilului.

Totuşi, chiar şi cele mai amănunţite examinări vor dura probabil mai puţin de o oră. Părinţii, bunicii, mătuşile, unchii, dădacele şi alţi îngrijitori petrec mult mai mult timp lângă bebeluşi decât doctorii. De aceea, ei sunt adesea primii care observă când ceva nu este în regulă cu copilul – că este vorba de

  • umflături suspecte la ochi sau la urechi,
  • de o salivaţie excesivă,
  • de păr zburlit
  • sau de un alt semn neobişnuit sau urât.

Dacă sunt suficient de atenţi, aceşti îngrijitori pot învăţa, şi ei, să identifice şi să interpreteze un semn ce se poate dovedi grav.

Aici intervine volumul Semnele trupului la copil.

   

Fragment din ”Introducerea” la volumul Semnele trupului la copil 

de Joan Liebmann-Smith și Jacqueline Nardi Egan