Un bărbat relata amuzat o amintire din copilărie în care mama sa îl urmărea în jurul casei pentru a-l lovi cu un cablu de prelungitor. În timp ce povestea despre acest abuz fizic, el nu era conştient de furia sau de vinovăţia resimţite la adresa mamei.

Pacientul s-a simţit furios şi ulterior și a înţeles că această furie îi trezea vinovăţie, întrucât considera că mama sa încerca să-l înveţe diferenţa dintre bine şi rău. Împotriva conflictului dintre furie şi vinovăţie el a mobilizat o serie de apărări, printre care

 

  • izolarea afectului (să nu mai simtă furie sau vinovăţie),
  • umorul (era amuzat de acest abuz) şi
  • formaţiunea reacţională (simţea iubire pentru mamă, în locul urii).

 

  

 

Situaţia de mai sus este relatată de Jerome S. Blackman în volumul 101 apărări. Cum se autoprotejează mintea, nu foarte demult tradus la Editura Trei. Autorul este profesor de psihiatrie clinică şi profesor de psihologie, precum şi psihanalist formator şi supervizor la New York Freudian Society, iar cartea de faţă reprezintă o sistematizare a notelor cursului pentru studenţi, predat vreme de peste 28 de ani.

Este o carte foarte interesantă, întrucât tratează subiecte care ţin, pe de o parte, de practica psihoterapeutică, dar care pe de altă parte pot fi constatate “cu ochiul liber” de oricare şi la oricare dintre noi.

Ce este o “apărare” (sau o “defensă”, sau un “mecanism de apărare”)?

Termenul se referă la modul în care mintea împiedică accesul în conştiinţă al sentimentelor. De ce ar fi necesar acest lucru? Jerome S. Blackman explică, foarte simplu şi pe înţeles:

Mintea omului are o capacitate uimitoare de a inventa mecanisme care să îl protejeze de conştientizarea emoţiilor neplăcute. Aceste mecanisme sunt adesea mascate şi operează fără ca individul să le conştientizeze. Datorită modului ascuns de operare al apărărilor, dezvăluirea şi înţelegerea potenţialelor efecte negative pe care acestea le au poate fi utilă.

Citește continuarea recenziei pe blogul CafeGradiva.