Tremurați de frig?

Vă plângeți că nu e căldură în calorifer? Ei bine, se poate și mai rău. Undeva spre Cercul Polar, o jurnalistă de investigații (Annika Bengtzon, personajul principal al romanului polițist Explozii în Stockholm, în orginal: Sprängaren) aflată pe urmele detonatorului unei bombe la stadionul olimpic își cam găsește nașul. Ia vedeți mai jos:

***

Annika tremura. Era frig. Din câte îşi putea da seama, în tunel nu erau mai mult de patru‑cinci grade. Din fericire, în dimineaţa aceea îşi luase o pereche de colanţi groşi, pentru că avea de gând să meargă acasă pe jos. Măcar nu avea să moară de frig. Dar i se udaseră şosetele de la atât mers prin zăpadă şi avea picioarele foarte reci. A început să‑şi mişte degetele de la picioare ca să şi le încălzească un pic.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Dg5kg_clo_s]

Avea mare grijă să nu‑şi mişte picioarele prea brusc, de teamă ca nu cumva să detoneze bomba prinsă de spate. La intervale regulate, îşi schimba poziţia, ca să nu înţepenească: dacă stătea pe‑o parte, îşi prindea unul dintre braţe sub trunchi, dacă se întindea pe burtă, o durea gâtul, iar dacă se ghemuia sau se aşeza în genunchi, îi amorţeau picioarele. Striga după ajutor din când în când, iar pe măsură ce trecea timpul, mintea îi devenea din ce în ce mai limpede.

Încă era în viaţă. Spaima i s‑a domolit, iar raţiunea a preluat controlul. Se gândea la un mijloc de a scăpa. Nu era realist să creadă că ar fi putut să‑şi desfacă legăturile şi să fugă de acolo. De asemenea, îi era limpede că nu putea atrage atenţia muncitorilor de pe stadion; probabil că Beata o minţise când îi spusese că deja începuseră lucrările de reparaţii. Ce rost ar fi avut să se apuce de lucru cu o zi înainte de ajunul Crăciunului? În plus, Annika nu văzuse în preajma stadionului nicio maşină şi niciun muncitor. Dacă lucrările chiar ar fi fost demarate, ar fi trebuit să vadă tot felul de utilaje. Şi oricum, toată lumea ar fi plecat acasă de mult: probabil că era seară. Sau poate se înnoptase de‑a binelea. Ceea ce însemna că deja începuseră s‑o caute.

Când şi‑a dat seama că Ellen şi Kalle probabil încă erau la creşă, a izbucnit iarăşi în plâns. Ştia foarte bine cât de tare se enervau angajaţii în astfel de cazuri; Thomas o păţise cu un an în urmă. Iar acum, copiii stăteau acolo, aşteptând să meargă acasă şi să împodobească bradul, iar ea nu mai venea. Poate că nu avea să‑i mai vadă niciodată. Poate că aveau să crească fără ea. Ellen nici nu şi‑ar mai fi amintit de ea, iar Kalle şi‑ar fi amintit‑o vag pe mama lui, mai ales dacă s‑ar fi uitat pe pozele făcute la cabană cu o vară înainte. A început să plângă cu sughiţuri. Era atât de nedrept!

Fragment din romanul Explozii în Stockholm de Liza Marklund

Mai citește:

Dan C. Mihăilescu: ”Miza este femininul, nu intriga detectivistică”

”În romanele mele, femeile nu sunt doar o parte din decor”

Topirea clișeelor despre paradisurile nordice


Previous

Ca să înțelegi ce se întâmplă în Orientul Mijlociu

Next

Dulcețuri franceze

1 Comment

  1. nicole

    am citit cartea, e de nota 10 pana la final, care e de nota 4 (maxim)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

 

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén