Şi tocmai într-o joi, câţiva ani mai târziu, ieşind din barul de la Marriott, Andrew a dat nas în nas cu Valérie Ramsay. Era la fel de beată ca el şi, după ce s-a împiedicat de o cutie pentru ziare şi a căzut în fund, acolo, în mijlocul străzii, a pufnit într-un râs nebun.
Andrew o recunoscuse imediat pe Valérie, dar nu după trăsături — nu mai semăna câtuşi de puţin cu cea pe care o cunoscuse el în urmă cu douăzeci de ani —, ci după râs. Un râs de neuitat, care îi făcea inima să tresară. La fel ca şi sânii ei, ce-i bântuiseră adolescenţa.
Se cunoscuseră la colegiu. Valérie, exclusă din echipa de cheerleaders (majoretele alea înţolite cu costume sexy, în culorile echipei de fotbal locale) pentru o încăierare tâmpită, în vestiar — cu o fată cam obraznică —, aterizase la cor. Andrew, suferind de o atrofiere a cartilajelor de la genunchi — pe care nu şi le-a operat decât după un număr de ani, din cauza unei fete moarte după dans —, fusese scutit de orice activitate sportivă. Aşa că, neputând face altceva, dădea şi el din gură în acelaşi cor.
Flirtase cu ea până la terminarea anilor de studiu. Sex propriu-zis nu făcuseră, dar mâinile şi limbile scormonitoare fuseseră de-ajuns pentru a se bucura de lecţiile de la şcoala dorinţei, profitând din plin de formele generoase ale lui Valérie.
Un thriller care nu te lasă să respiri – Le Parisien
― Valérie? murmurase Stilman.
― Ben? răspunsese Valérie, la fel de surprinsă.
La colegiu, toată lumea îi zicea Ben, fără ca el să-şi poată aminti câtuşi de puţin de ce. Trecuseră douăzeci de ani de când nu-i mai spusese nimeni aşa.
Pentru a-şi justifica starea jalnică în care se afla, Valérie a pretextat o seară între amice, aşa cum nu mai avusese din anii de facultate. Andrew, care nu era deloc mai breaz, a pomenit de o promovare, fără să precizeze că o obţinuse cu doi ani în urmă; dar unde scria că există vreo prescripţie cu privire la sărbătorirea veştilor bune?
― Ce cauţi la New York? a iscodit-o Andrew.
― Aici stau, i-a răspuns Valérie, în timp ce Andrew o ajuta să se ridice.
― De mult?
― De ceva vreme, dar nu mă întreba de când, că nu sunt în stare să număr. Da’ tu ce faci?
― Ceea ce am vrut dintotdeauna. Şi tu?
― Ştii, douăzeci de ani de viaţă înseamnă o poveste lungă, i-a răspuns Valérie, scuturându-şi fusta de praf.
― Nouă rânduri, a oftat Andrew
― Cum adică, nouă rânduri?
― Dacă îmi încredinţezi douăzeci de ani de viaţă, eu ţi-i rezum în nouă rânduri.
― Aiurea!
― Pariezi?
― Depinde pe ce!
― Pe o cină.
― În viaţa mea există cineva, Andrew, i-a declarat prompt Valérie.
― Eu nu ţi-am propus o noapte la hotel. O supă cu găluște, la „Joe’s Shanghai“… eşti tot aşa de nebună după găluște?
― Tot aşa.
― N-ai decât să-i spui prietenului tău că sunt o veche amică.
― Dar, mai întâi, ar trebui să reuşeşti să-mi rezumi în nouă rânduri ultimii douăzeci de ani de viaţă.
Valérie l-a privit pe Andrew cu acel mic zâmbet în colţul gurii, pe care îl schiţa de pe vremea când el încă mai era poreclit Ben şi-i dădea întâlnire în magazia din spatele departamentului de ştiinţe; un mic zâmbet care încă n-avea niciun rid.
― De acord, a spus ea. Un ultim pahar, şi-ţi povestesc toată viaţa mea.
― Nu în barul acesta, e prea zgomotos.
― Ben, dacă ţi-ai pus în gând să mă duci, în seara asta, la tine acasă, ai greşit fata.
Leave a Reply