Scriitorul francez de 62 de ani lansează azi la București o carte cu tușe istorice și sociale ce a reușit să uimească și critica (a luat Prix Goncourt pe 2013), dar și publicul larg.
De unde aceste aprecieri unanime în marginea romanului LA REVEDERE ACOLO SUS? Iată mai jos 4 motive (adaptate de )
1. Ritmul alert. ”Nu am părăsit nici în această carte genul romanului polițist. Toate ingredientele sale se regăsesc în stilul și construcția acestui roman”, spune Lemaitre, care mărturisește că petrece mult timp pentru a urzi tot soiul de întorsături de situații și de surprize romanești (n-aveți decât să vă lămuriți urmărind aventurile celor doi eroi, niște supravieţuitori ai primei conflagraţii mondiale care pun la cale o escrocherie la nivel naţional, de un cinism absolut).
2. Acțiune ca la cinema. La revedere acolo sus va putea fi urmărit pe marile ecrane (pentru moment, abia se lucrează la scenariu). Până atunci, vom avea deja o serie de benzi desenate (anunțată pentru finele lui 2015) și o ecranizare a penultimului policier al lui Lemaitre – Alex. ”Scriitura mea este, în mod natural, una vizuală. Este felul meu de a reflecta”, precizează francezul.
3. Scriitura inteligentă. Lemaitre și-a dorit să scrie în genul ”literaturii populare”. Ceea ce nu înseamnă că trebuie să cobori ștecheta și ”nici să scrii prost sau fără cap”, precizează Lemaitre. Își ridică pălăria în fața Vicontelui de Bragelonne al lui Al. Dumas, ”un roman metafizic, filosofic, dar activ, elegat și eficace. Are tot ce-i trebuie pentru a fi deopotrivă popular și deștept”, spune Lemaitre.
4. Personaje pline de viață. Fără să se vrea un ”roman psihologic”, noua carte a lui Lemaitre închipuie niște personaje foarte bine creionate, cu istoria și traiectoria lor. Ai impresia că-i cunoști pe cei doi eroi (Albert și Edouard), iar relația lor prietenească este zugrăvită cât se poate de realist: se mai ceartă, se mai supără, sunt momente când se plac și altele când nici nu mai vor să se vadă în ochi. ”Așa arată o adevărată prietenie”, spune laureatul premiului Goncourt de anul trecut.
Victoria Garlan
Lemaitre, maitre Lemaitre, un continuu zbucium, un perpetuum mobile al personajelor.
Imi permit sa scriu cate ceva despre domnia sa, asa cum si maitre Lemaitre se joaca cu personajele sale de parca ar fi din plastelina, in fond scrierile sale, personajele sale sunt si ale mele, inseamna ca in, acele putine momente suntem amici, ne permitem. Domnia sa vorbea de eroii sai si-i modela din vorbe de parca ar fi avut plastelina la indemana, le da sau lua suflarea, –una-doua, ca batand din palme–.
Da, un magician al personajelor!
Seara, eu cu mine, am sufletul zbuciumat, omor, dau viata sentimentelor, regret, ma bucur, fac planuri mari, dimineata insa, am trairea ca nu mai trebuie sa iau atitudine, simt ca sunt aiurea, ca nimic nu are sensul ce-l doream. Ma tem sa actionez si sunt fleasca de proasta.
Beau cafeaua, imi fac avant cu un –buna!– si…
Cu drag,
Maitre Lemaitre, ramane sa simt acum personajele si citindu-le,
Vichi.