Vizita prefectului în nava ”adormiților”

Dreyfus se împinse în interiorul navei Agregate, după care privi în urmă, ţinându‑şi răsuflarea, până se linişti că uşa dreptunghiulară nu‑l va etanşa înăuntru.

Porni printr‑un coridor şerpuit, asemenea interiorului unui faringe, şi ajunse la o intersecţie. Cinci coridoare convergeau în punctul respectiv, sosind din unghiuri diferite. Prin unul dintre ele răzbătea o lumină albastru‑verzui, bolnăvicioasă. Celelalte erau complet întunecate şi neatrăgătoare şi păreau să se îndrepte către pupa navei.

Prefectul urmă lumina. Estimă că parcursese douăzeci‑treizeci de metri în direcţia provei, când pătrunse într‑o incintă foarte mare. Lumina, care păruse strălucitoare din depărtare, se dezvăluia acum sărăcăcioasă, ocultând detaliile şi scara de mărime. Dreyfus îşi desprinse casca de la centură şi‑i folosi proiectorul pentru a cerceta împrejurimile. Raza lui se reflecta de pe suprafeţe din oţel, pereţi despărţitori din sticlă şi hăţişuri complicate de conducte.

În clipa aceea simţi ceva rece şi ascuţit apăsându‑i gâtul dezgolit.

— Există iluminat pentru urgenţe sau avarii, îi vorbi foarte calm un glas de femeie la ureche. Le voi aprinde, acum.

Dreyfus rămase neclintit. În partea inferioară a vederii periferice, distingea o mână înmănuşată. Mâna ţinea o lamă. Lama aceea îi era lipită de mărul lui Adam.

Luminile se aprinseră la intensitate maximă, galben pălind spre verde‑deschis, şi după câteva secunde în care clipi înaintea orbirii de moment, Dreyfus văzu o sală plină cu adormiţi, cablaţi la aparate complicate. Erau cel puţin optzeci‑nouăzeci, poate mai mult, dispuşi în patru rânduri lungi, spaţiate echidistant în jurul unei pasarele deschise. Adormiţii nu se aflau în sarcofage închise, ci pe cuşete, de care erau prinşi prin curele negre şi plase argintii de fixare. Tuburi transparente le intrau şi ieşeau din corpuri, pulsând atât cu sânge şi plasmă, cât şi cu substanţe chimice viu colorate cu funcţii obscure. Adormiţii erau goi‑puşcă şi respirau, deşi atât de lent, încât Dreyfus trebui să privească cu atenţie ridicarea şi coborârea unui singur piept, înainte de a se convinge că nu se uita la un cadavru. Era letargie apropiată de nivelul catalepsiei. Nu le putea distinge feţele, pentru că toţi purtau căşti negre perfect sferice, etanşate în jurul gâturilor, din creştetele cărora ieşeau cabluri nervurate groase şi negre, conectate la mufe îngropate în peretele cel mai apropiat. Degaja impresia de sală plină cu componente umane fără chipuri, părţi mai mici conectate la o maşinărie mai mare.

Cuţitul nu i se dezlipise de beregată.

— Cine eşti? întrebă el încet, temându‑se să‑şi mişte gâtlejul.

— Cine eşti tu? replică femeia.

Nu avea niciun motiv pentru subterfugii.

— Prefectul de teren Tom Dreyfus din Panoplie.

— Nu încerca nimic nesăbuit, prefectule. Cuţitul ăsta taie foarte bine. Dacă te‑ndoieşti, priveşte‑n jur.

— La ce?

— La adormiţi. Uită‑te ce le‑am făcut.

Dreyfus o ascultă şi văzu ce voia să spună.

Nici măcar un singur adormit nu era întreg.

Vălmăşagul de curele de fixare, tubuleţe chirurgicale şi căşti ascunsese iniţial adevărul, dar odată ce se obişnui cu realitatea adormiţilor şi a mecanismelor ce‑i ţineau în viaţă, Dreyfus îşi dădu seama că mulţi dintre ei erau incompleţi. Unora le lipseau braţe şi mâini, altora gambe, sau picioare întregi. Aproape o treime din adormiţi suferiseră o pierdere de un fel sau altul. Prefectul se gândi la războaiele în care Agregaţii fuseseră implicaţi în trecut — poate că nava aceasta îi transportase pe răniţii dintr‑un asemenea conflict, făcând escală aici pe drumul lor spre echivalentul unui spital Agregat.

Şi totuşi răspunsul nu putea fi acela. Nava aceasta fusese aici probabil de decenii, totuşi rănile păreau recente. Peste ele fusese aplicat un unguent turcoaz, dar dedesubt cioturile erau carne vie. Adormiţii nu avuseseră parte nici măcar de îngrijire elementară de campanie, cu atât mai puţin de medicamentele regenerative de urgenţă pe care le‑ar fi putut utiliza Agregaţii.

— Nu înţeleg…, începu el.

— Eu am făcut‑o, spuse femeia. Eu i‑am tăiat. I‑am tăiat pe toţi.

— De ce? întrebă Dreyfus.

— Ca să mănânc, răspunse ea părând mirată de întrebarea aceea. Ce alt motiv ar putea exista?

Tăişul continua să apese tare pe beregata lui Dreyfus, care se blestemă în gând că nu‑şi pusese casca atunci când avusese ocazia. Încercase să se liniştească, spunându‑şi că femeia l‑ar fi ucis deja, dacă asta ar fi dorit, dar în acelaşi timp se putea gândi la o sumedenie de motive pentru care ea ar fi vrut ca el să continue să vorbească acum, pentru a‑l omorî mai târziu.

— În ce an suntem? întrebă ea, ca şi cum întrebarea tocmai i‑ar fi răsărit în minte.

— În ce an?

Apăsarea cuţitului spori.

— E vreo problemă cu dicţia mea?

— Nu, răspunse repede Dreyfus. Absolut niciuna. Suntem în anul două mii patru sute douăzeci şi şapte. De ce întrebi?

— Pentru că stau de foarte multă vreme în locul ăsta.