Emmanuel Carrère despre seniorii războiului din Transnistria, în Limonov, cea mai recentă apariție la Editura Trei:
“Să aruncăm o rapidă privire asupra Republicii Moldovenești Nistrene: același scenariu cu al diverselor republici sârbești din fosta Iugoslavie. Moldova este o bucată din estul României anexată de către Uniunea Sovietică. Moldovenii sunt atât de săraci, încât visează să redevină români, dacă se poate spune asa. Când Uniunea Sovietică s-a prăbușit, și-au declarat independența în detrimentul rușilor stabiliți pe teritoriul lor. Rușii aceștia, care erau un soi de coloniști ce ocupau cele mai înalte funcții, s-au trezit dintr-o dată expuși jignirilor și represaliilor noii puteri statale predominant românești.
Așa că, la rândul lor, au creat o republică autonomă (Transnistria, așadar) și au pus mâna pe arme spre a se apăra. Lui Eduard, care simpatiza fără rezerve cu cauza lor și nu ar fi vrut să rateze niciun război ce se aprindea printre ruinele imperiului, îi plăcuse enorm călătoria în Transnistria. Luase parte la o expediție de pedepsire a românilor, traversase un ansamblu de locuințe distruse, sub gloanțele unui sniper, alergase printre câmpuri minate și, mai ales, îl întâlnise pe comandantul de batalion Kostenko, a cărui poveste i-o spunea acum vecinului de masă, un bărbos care i se prezentase cu numele de Alexandr Dughin.
Fost comandant al unei unități de parașutiști în Afganistan, după ce își deschisese un service auto în Moldova, Kostenko ajunsese, în haosul sfârșitului de Uniune Sovietică, un senior al războiului și un stăpân absolut al orașelului în care locuia. Ucrainean ca și Eduard, însă născut în Extremul Orient unde tatăl lui fusese cu garnizoana, avea față de chinez și reputația unei cruzimi asiatice. Făcea dreptate în atelierul lui, înconjurat de gărzi de corp înarmate până în dinți, alături de o blondă în mini și cu ochelari negri. Eduard îl văzuse condamnând la moarte un grăsan lac de sudoare, bănuit că ar fi fost un trădător în solda românilor. Aprobase demonstrația de fermitate, iar interlocutorul lui, Dughin, o aproba și el. Kostenko și cu el stătuseră de vorbă nopți de-a rândul. Comandantul de batalion îi povestise viața sa aventuroasă și își prorocise sfârșitul, căci dușmanii aveau să îl ucidă mai devreme sau mai târziu, nu avea unde fugi și, oricum, la ce ar fi fost de folos? Nu te faci din nou mecanic auto după ce ai domnit asupra unui întreg oraș. Dughin asculta tot mai atent, pe măsură ce povestea ajunsese într-o zonă crepusculară.
— Vi s-a confesat fiindcă se aștepta să moară, i-a spus lui Eduard. Pentru a rămâne cumva o urmă din destinul lui întunecat și violent.
Eduard a confirmat, văzându-se un fel de Régis Debray al acelui Guevara de margine de imperiu, fiind, totodată, puțin mirat că interlocutorul știa cine era Régis Debray.” – Emmanuel Carrere, Limonov
Leave a Reply