Tocmai cumpăr pâine dintr-o brutărie departe de cartierul meu. Este 19:25, se apropie ora închiderii. Nu am de ales.
În faţa mea, o tânără întreabă dacă nu poate lua decât jumătate dintr-o baghetă întreagă rămasă acolo. Ea precizează: „Ca să-mi fac doar un sendviş“. Şi brutăreasa îi spune că nu, pentru că va închide peste cinci minute şi că va rămâne poate cu bagheta nevândută.
Ceea ce mă frapează este faptul că îi spune asta cu un zâmbet foarte amabil, deloc prefăcut, nici provocator, nici stânjenit. Un zâmbet adevărat, care exprimă tot: că înţelege foarte bine, dar răspunsul este nu. Fără justificări, fără proastă dispoziţie: doar un „nu“ calm şi zâmbitor. Sincer vorbind, în locul ei, cred că i-aş fi dat o jumătate de baghetă. Dar nu asta mă interesează cel mai mult. Ceea ce mă interesează este că zâmbetul ei funcţionează fantastic. Clienta, care nu are totuşi un aer îngăduitor, pare puţin descumpănită şi de refuz, şi de zâmbet. Apoi spune zâmbind şi ea: „Bine, atunci o iau toată“. Şi începe să pălăvrăgească nu ştiu ce cu brutăreasa.
Mă gândesc atunci la o altă brutăreasă, cea din cartierul meu, adesea morocănoasă şi zâmbind rareori (dar pâinea ei e foarte bună!). Pusă în faţa acestui gen de situaţie, ea spune nu, dar cu un aer atât de prost dispus, încât acel „nu“ devine o agresiune. În vreme ce refuzul la care tocmai asistasem, care pune aceleaşi probleme materiale (să ia cineva pâinea întreagă sau să nu ia deloc pâine) se petrece atât de bine pe planul relaţiilor! Unii vor spune: da, dar esenţială este pâinea. Nu sunt chiar atât de sigur: şi relaţia contează. Pâine şi relaţie, două feluri de hrană pentru om.
Şi a spune „nu“ zâmbind este un mod de a-i atenua celui care le primeşte pe amândouă mica suferinţă a refuzului.
Leave a Reply