Consilierul psiholog poate obţine câteva indicii care facilitează o empatie adecvată, dar, într‑o oarecare măsură, este obligat să vadă clientul din perspectiva unui observator şi poate doar să‑şi asume în mod activ câmpul perceptual al clientului, atunci când anumite forme de expresie încep să se manifeste din nou.
Încercând să îţi ofer ţie, cititorule, o experienţă cumva mai adevărată şi mai vie a ceea ce este implicat în setul atitudinal pe care îl discutăm, îţi sugerez să te pui pe tine în locul consilierului şi să ai în vedere următorul fragment care este extras din însemnările complete ale consilierului de la începutul unei şedinţe cu un bărbat în jurul vârstei de treizeci de ani. Când ai terminat materialul, fă un pas înapoi şi inventariază tipurile de atitudini şi gânduri care erau prezente în mintea ta, pe măsură ce citeai.
Clientul: Nu mă simt foarte normal, dar vreau să mă simt aşa… Credeam că voi avea ceva despre care să vorbesc — apoi totul devine confuz. Încercam să mă gândesc la ceea ce voi spune. Apoi, venind aici, nu merge… Îţi zic, părea că va fi mult mai uşor înainte să vin. Îţi zic, eu chiar nu pot să iau o decizie, nu ştiu ce vreau. Am încercat să judec lucrul acesta logic — am încercat să îmi dau seama care lucruri sunt importante pentru mine. M‑am gândit că sunt poate două lucruri pe care un bărbat ar putea să le facă; s‑ar putea căsători şi ar putea să întemeieze o familie. Dar, dacă a fost doar un holtei, câştigându‑şi pur şi simplu traiul, asta nu este foarte bine. Mă găsesc pe mine şi gândurile mele întorcându‑mă la zilele când eram un copil şi plângeam foarte uşor. Stăvilarul se rupea. Am fost în armată patru ani şi jumătate. Nu aveam nicio problemă atunci, nici speranţe, nici dorinţe. Singurul meu gând era să ies când pacea avea să vină. Problemele mele, acum că am ieşit, sunt aceleaşi ca întotdeauna. Îţi zic, se întorc cu mult timp în urmă, înainte de a fi fost în armată. Iubesc copiii. Când eram în Filipine — îţi spun, când am fost tânăr am jurat că n‑o să uit niciodată copilăria mea nefericită — aşa că atunci când i‑am văzut pe aceşti copii în Filipine, m‑am purtat cu ei foarte frumos. Obişnuiam să le ofer cornete cu îngheţată şi să mergem la film. A fost doar o perioadă — m‑am întors — şi asta a trezit în mine nişte emoţii pe care credeam că le‑am îngropat de mult. (O pauză. Pare foarte aproape să izbucnească în lacrimi.)
Pe măsură ce acest conţinut a fost citit, asemenea gânduri precum cele care urmează ar reprezenta un cadru extern de referinţă în tine, „consilierul“.
- Mă întreb dacă ar trebui să îl ajut să vorbească.
- Este această incapacitate de a se pune pe picioare un fel de dependenţă?
- De ce această indecizie? Care ar putea fi cauza ei?
- Ce vrea să spună cu această focalizare pe căsătorie şi familie?
- Pare să fie burlac. Nu ştiam asta.
- „Plânsul“, „stăvilarul“… a sunat ca şi cum acolo trebuie să existe multă refulare.
- Este un veteran. Ar fi putut fi un caz psihiatric?
- Îmi pare rău pentru oricine a petrecut patru ani şi jumătate în armată.
- Odată va fi nevoie, probabil, să pătrundă în acele experienţe timpurii nefericite.
- Ce reprezintă acest interes pentru copii? Identificare? Vagă homosexualitate?
Observaţi că toate aceste atitudini sunt, în fond, pline de compasiune. Nu este nimic în „neregulă“ cu ele. Acestea sunt chiar încercări de a „înţelege“, în sensul de a „înţelege despre“ mai degrabă decât a „înţelege cu“. Locul de unde percepe este totuşi în afara clientului. Prin comparaţie, gândurile care ţi‑ar putea trece prin minte, dacă ai avut destul de mult succes în asumarea cadrului intern de referinţă al clientului, ar tinde să fie de această natură:
- Vrei să faci eforturi către normalitate, nu‑i aşa?
- Este într‑adevăr greu pentru tine să începi.
- Luarea unei decizii chiar pare imposibilă pentru tine.
- Vrei să te căsătoreşti, dar nu ţi se pare că ar fi posibil.
- Te simţi copleşit de sentimente copilăreşti.
- Pentru tine, armata a reprezentat stagnare.
- Să fii foarte drăguţ cu copiii a fost cumva semnificativ pentru tine.
- Dar a fost şi este o experienţă tulburătoare pentru tine.
Aşa cum am arătat înainte, dacă aceste gânduri sunt exprimate într‑o formă finală şi declarativă, atunci ele se transformă şi devin o evaluare din poziţia de observator a consilierului. Dar, în măsura în care acestea sunt încercări de a înţelege, provizorii în formulare, ele reprezintă atitudinea pe care încercăm să o descriem ca fiind „adoptarea cadrului intern de referinţă al clientului“.
Fragment din Carl Rogers, Terapia centrată pe client
Leave a Reply