Pacienţii nu răspund imediat insighturilor şi explicaţiilor tale. În primul rând, mulţi pacienţi nu doresc doar ca cineva să se poarte frumos cu ei. Cred că este extrem de important să înţelegeţi principiul psihoeconomic aflat în spatele acestei simple propoziţii: ei nu doresc să fie trataţi „frumos“; nici explicaţiile nu trebuie să fie oferite prea repede.
Pacientul trebuie să fie auzit mai întâi; mâniei trebuie să i se permită un anumit grad de exprimare întrucât, dacă pacientului i se transmite indiferent cum că acesta este un lucru banal, iată ce se întâmplă: noi îi transmitem mesajul „Am mai văzut-o pe asta! Iată încă un pacient care începe la fel ca toţi ceilalţi.“; pacientul se simte pe bună dreptate tratat ca o cifră statistică şi tu îi sporeşti mânia. Cu alte cuvinte, nu trebuie să fii olimpian; nu trebuie să-ţi dai aere.
Dar adevărata măsură a empatiei este să te pui în locul pacientului, cu fiecare pacient în parte — şi pentru asta e nevoie de ceva timp. Întotdeauna, cel mai important lucru este să-ţi acorzi ţie însuţi ceva timp. Când pacientul începe să minimalizeze analiza şi se plânge că trebuie să stea întins pe canapea, nu-i răspunde imediat: “Dar aşa fac toţi pacienţii. Aceasta este rana narcisică la care trebuie să ne aşteptăm în mod normal; acesta este contextul în care începi să asculţi.” Acesta ar trebui să fie numai contextul din perspectiva căruia începi tu să gândeşti pentru a înţelege ceea ce el, pacientul, simte.
Şi numai când poţi înţelege comportamentul pacientului — când poţi spune cu adevărat ceva specific despre reacţiile sale nespecifice, când poţi spune: “Simţi în felul acela în legătură cu acea chestiune” şi nu transferi din ceea ce ştii în genere, ci o faci într-un mod foarte specific, doar atunci te vei afla acolo, iar pacientul va începe să asculte şi să simtă că i se acordă atenţie.
Fragment din Heinz Kohut, Psihologia Sinelui. Prelegerile de la Institutul de Psihanaliză din Chicago
Leave a Reply