„Erich Fromm a fost un umanist, într-o epocă a ideologiilor“, scrie Peter Kramer în introducerea la ediția aniversară din 2006 a Artei de a iubi.
Nu știu cîtă influență mai au astăzi asupra tineretului scrierile lui Erich Fromm şi, în general, cele ale fruntașilor Şcolii de la Frankfurt (Marcuse, Adorno și Walter Benjamin și nu doar ei), dar e limpede că acestea sînt texte de referinţă, inconturnabile.
Cărţile lui Erich Fromm intră în categoria lecturilor lente și cursive, cu creionul în mînă, dincolo de timp și de spațiu, dincoace de opțiunile ideologice. Lecturi cu bun folos, aș adăuga eu imediat. Așa cum se poate dovedi și prin seria de autor Erich Fromm de la Editura TREI: dintre care Arta de a fi, A avea sau a fi, Anatomia distructivității, Budismul Zen și psihanaliza, cărora li s-a adăugat, recent, și Arta de a iubi (Editura TREI, 2016, traducerea din limba engleză de Ruxandra Vișan), de care ne vom ocupa succint.
Subiectul e generos. Ce ne oferă aici Fromm? Ca „ipoteză de lucru“ (cu formula consacrată de Al. Paleologu, dincolo de aceea din matematică), se contestă tot ceea ce ține de clișeul de a fi îndrăgostit (fall in love) sau de a fi neputincios în fața iubirii (being helpless in the face of love). Ceea ce ar anula tot ceea ce ne-au învățat poeții și marea literatură a lumii. Și ar trebui, în schimb, pe scurt, să apelăm, ca la un curs de etica protestantă a muncii, la patru elemente de bază: grija, responsabilitatea, respectul și cunoașterea.
Sună bine, cumva, așa, la rece, ca și cum ai aranja rotițele unui ceas elvețian, demonstrația și logica din eseu sînt exemplare, dar rezultatul ar fi o mare decepție. Să scoți din zona afectivului, a sensibilității, elementele ce țin de emoție și de vibrație lăuntrică ar însemna o sărăcire a vieţii noastre lăuntrice. Mă rog, putem fi pro sau contra.
Capitolul cel mai incitant, al doilea, se intitulează Teoria iubirii, deschizîndu-se cu consideraţii despre iubire ca „răspuns la problema existenței umane“ și încheindu-se cu un comentariu despre „iubirea de Dumnezeu“. Una peste alta, avem de toate, idei și afirmații disecate la rece. Argumentele lui Erich Fromm pot fi puse în discuție. Mai puțin cele exprimate într-un capitol – și care se confirmă și după zeci de ani (Art of Loving apare în 1956) – despre Iubirea și dezintegrarea sa în societatea occidentală contemporană. Toate s-au dat peste cap. Și iubirea în sine – pentru că sexualitatea își face de cap –, și cea de sine, și cea religioasă.
De citit cu atenție, merită, cred eu, indiferent dacă sîntem sau nu de stînga sau de dreapta. E limpede că amorul dirijat de un partid sau de altul – liberal sau comunist – nu prea seamănă cu cel ițit, pe neașteptate, într-un compartiment de clasa a doua de tren rapid pe ruta București-Budapesta-Viena. „Ce carte citiți?“, „Arta de a iubi…“, „Oh, interesant, cine este autorul?“, „Un profesor din Școala de la Frankfurt, Erich Fromm“, „Wow… Am fost și eu la Berlin și la München, dar la Frankfurt nu am ajuns…“. Variante.
Cronică de Cristina Manole apărută în Observator cultural
Leave a Reply