Puternici, protectori, devotați – astfel ar trebui să devină băieții noștri. Cum să-i educi, găsind o cale de mijloc între cultura ”macho” și tendința de a-i efemina? La această întrebare răspunde Michael Gurian, pionier al cercetării diferențelor de gen.

Fragment din Miracolul băieților. Ce pot face părinții și educatorii pentru a transforma băieții în bărbați de excepție. PPP_Miracolul băieţilor_C1_siteDe multe ori, băieţii şi bărbaţii îşi construiesc o bună parte din imaginea de sine umilindu‑i pe alţii. „Hei, rahat cu ochi, ce faci?“ va râde unul. Celălalt va răspunde: „Bine, faţă de coţofană, cum o mai duci?“ Mamele îmi spun adesea cât de mult urăsc astfel de practici. Totuşi, ele ştiu foarte bine că nu prea pot face mare lucru în privinţa asta. O mamă mi‑a spus la un moment dat: „Băiatul meu de cincisprezece ani nu poate vorbi cu prietenii lui fără să înceapă să se înjure. Când sunt eu prin preajmă, se mai abţin, probabil pentru că sunt adult sau pentru că sunt femeie, dar, Dumnezeule, când îi aud fără să vreau, parcă nu‑mi vine a crede, atât de ciudat mi se pare“. Băieţii se întrec unii cu alţii, verbal şi fizic, şi îşi fundamentează o parte din relaţii pe competiţie. Comportamentul competitiv, pentru băieţi, este o formă de educaţie. Ei şi‑au format constructe culturale şi lingvistice care le valorifică imaginea de sine prin intermediul acestei strategii. Ne putem aştepta întotdeauna de la ei să încerce să‑i umilească pe ceilalţi, mai mult decât o fac fetele. Ne putem aştepta ca, în medie, să‑şi trăiască vieţile prin forme diverse şi subtile de sisteme „ierarhice“ — sisteme în care există competitivitate pentru câştigarea poziţiilor de putere. Ne putem aştepta ca ei să formeze relaţii de colaborare atunci când această colaborare îi face să se simtă în siguranţă — adică să simtă că există, în acea organizare colaborativă, o structură ce nu va face să fie intrinsec puşi în inferioritate. Adesea, jocurile şi activităţile sportive sunt exemple bune de asocieri ale băieţilor care, astfel, îşi dezvoltă personalităţile în spirit competitiv. Băiatul care stă pe margine nu doar că are mai puţine şanse să fie ales să facă parte dintr‑o echipă sau alta de către colegii lui de joc decât are o fată în aceeaşi situaţie de a fi aleasă de colegele ei, dar el însuşi va petrece mai mult timp obser‑ vând circumstanţele să vadă dacă poate să concureze cu ceilalţi. Prin urmare, va părea de multe ori că e „lăsat deoparte“. Dacă are o prezenţă fizică impresionantă sau vreo aptitudine deosebită sau dacă ştie că deţine vreun avantaj social — bazat pe o experienţă anterioară în acelaşi grup de copii — s‑ar putea să intre direct în joc, fără să se gândească prea mult. Dar, în lipsa oricăruia dintre aceste avantaje, tendinţa lui va fi să stea deoparte. Competiţia sănătoasă este esenţială pentru dezvoltarea personalităţii masculine şi pentru construirea unei imagini de sine, într‑atât încât studiile au arătat că băieţii care practică sporturi în mod organizat au mai puţine şanse de a intra în găşti mafi‑ ote, de a se droga sau de a dobândi un comportament antisocial, spre deosebire de băieţii care nu au parte de astfel de competiţii. Băieţii trebuie să găsească modalităţi de a concura unii cu ceilalţi şi de a fi mulţumiţi de performanţele lor. Dacă nu sunt angrenaţi în asemenea activităţi, dacă societatea nu le oferă astfel de şanse, atunci ei vor intra în competiţie cu societatea însăşi, abuzând comunitatea în care trăiesc şi pe ei înşişi. Da, se poate abuza chiar de competiţie. Unii taţi devin atât de obsedaţi de astfel de competiţii, încât nu‑şi văd fiii decât ca pe nişte maşini de concurs. Unii băieţii cresc devenind bărbaţi care nu cu‑ nosc alt stil de relaţionare. Competiţia poate să hrănească modele de violenţă masculină, aşa cum a demonstrat‑o Myriam Miedzian, în studiul ei asupra violenţei masculine, Boys will be boys. Dar aceste aspecte negative nu se aplică decât unei mici părţi dintre băieţi. Majoritatea băieţilor nu abuzează de competiţie, ci o trăiesc.