Vinovăția „Îmi pare rău“ este probabil cea mai versatilă combinație formată din trei cuvinte. În comparație cu rivalul său lexical „Te iubesc“, expresia „Îmi pare rău“ este folosită mult mai adesea și în contexte mult mai variate. Poate comporta numeroase nuanțe afective, de la politețea translucidă la remușcarea apăsătoare și la căința care sfâșie sufletul. Poate așadar să fie rostită cu relativă ușurință de cineva care a vărsat cafea pe fața de masă, care a uitat să‑și închidă telefonul în timpul unei piese de teatru, de cineva care a rănit sentimentele partenerului său și de cineva care tocmai a aflat despre moartea cuiva. Poate fi folosită și de cineva care a molestat copii și care încearcă să obțină o pedeapsă mai ușoară la tribunal, de un politician prins că deturna fondurile partidului și chiar de un șef de stat care‑și exprimă „regretul“ pentru politici care au dus la abuzul asupra unei minorități etnice sau la o reacție ineficientă în fața unui dezastru natural. Toate aceste situații implică trăirea vinovăției, fie că este reală sau pretinsă, ușoară sau severă, trecătoare sau durabilă. Rostirea expresiei „Îmi pare rău“ este întotdeauna motivată de vinovăție. Dar ce este vinovăția? Ce îi dă naștere? Cum ne afectează? Și de ce unii oameni o simt din plin, iar alții, mai deloc? Această emoție cu siguranță nu este provocată exclusiv de comiterea unor acte „rele“ (i.e. care îi rănesc pe alții). Dacă așa ar sta lucrurile, infractorii inveterați și psihopații ar fi fără măsură copleșiți de vinovăție, iar cetățenii supuși legii ar fi cu totul străini de sâcâielile conștiinței morale. De fapt lucrurile stau invers. Cel care comite infracțiuni și care încalcă legea adesea nu simte remușcare, însă mustrările de conștiință îl fac frecvent să sufere pe cel care de obicei evită transgresiunile morale și etice. Relația dintre acțiunile „rele“ și vinovăție pare foarte delicată. Pare așadar indicat să ne începem investigația cu definirea termenilor pe care îi implică. Definiție Conform dicționarului Webster, cuvântul „vinovăție/vinovat“ (guilt) înseamnă: „1. Faptul de a fi comis o încălcare a normei, referindu‑se în special la o încălcare a legii care implică o sancțiune; 2a. Starea persoanei care a încălcat normele, în special în mod conștient și 2b. Sentimente de culpabilitate, provocate în special de încălcări imaginate ale normei sau de sentimentul inadecvării.“ (Mish, 1998, p. 517) Domeniul acestei definiții este larg. Include (i) acțiunea de a încălca reguli, (ii) posibilitatea ca o astfel de acțiune să se desfășoare numai în imaginație și (iii) starea afectivă a persoanei care a comis transgresiunea. În plus, prin menționarea culpabilității provocate de „sentimentul inadecvării“, definiția din dicționar certifică faptul că omisiunea poate sta de asemenea la baza sentimentelor de vinovăție. Cam acestea ar fi sensurile în limbajul comun. Haideți să apelăm acum la cinci glosare psihanalitice proeminente. În mod surprinzător, în două dintre acestea (Eidelberg, 1968; Laplanche și Pontalis, 1994) nu este definită „vinovăția“. Apare în celelalte trei (Akhtar, 2009; Moore și Fine, 1990; Rycroft, 2013), dar acestea oferă definiții ale vinovăției de o calitate variabilă. Rycroft (2013) consideră că este „emoția care urmează încălcării unui precept moral“ (v. definiția pentru „vinovăție“). El adaugă faptul că vinovăția se deosebește de anxietate (angoasă) în măsura în care
(a) angoasa este trăită în relaţie cu o situaţie viitoare temută, în timp ce vinovăţia este trăită în relaţie cu o acţiune deja comisă şi (b) capacitatea de a simţi vinovăţia depinde de capacitatea de a internaliza obiecte, dar nu şi capacitatea de a simţi angoasa; animalele şi sugarii pot simţi angoasa, dar numai fiinţele umane care au cumva noţiunea timpului şi noţiunea de celălalt se pot simţi vinovate.
Moore și Fine (1990) descriu vinovăția după cum urmează:
Se referă, la fel ca rușinea, la un grup de afecte care implică frica de răzbunare deopotrivă din exterior și din sine, sentimente de remușcare, de căință și penitență. Nucleul său este constituit dintr‑o formă de anxietate al cărei conținut ideatic subiacent este: „Dacă i‑am făcut rău altcuiva mi se va face rău și mie.“ Pe lângă această revanșă din exterior și din interior pentru propriile acțiuni sau dorințe sexuale sau agresive, se poate să existe și convingerea depresivă că persoana a făcut deja rău altcuiva și că este pedepsită; de aici apare speranța că ispășirea prin suferința mentală sau fizică poate aduce iertarea și că astfel se pot recâștiga iubirea și acceptarea. (p. 83)
Deși impresionante la prima privire, aceste definiții mustesc de probleme. Ambele fac deosebiri inadecvate între vinovăție și remușcare. Rycroft trece cu vederea faptul că vinovăția este o formă de anxietate (angoasă). Freud (1926d) a afirmat explicit: „Cum Supraeul este tatăl devenit impersonal, angoasa față de castrarea care venea din partea acestuia este transformată într‑o angoasă socială nedeterminată sau în angoasă morală“. (p. 304, s.n.) Și, într‑o notă de subsol la acest pasaj, Strachey, traducătorul lui Freud în engleză, a tradus vinovăția ca „anxietate a conștiinței morale“, notând că „în acest pasaj, după cum Freud face adesea, accentul conceptual este pus pe factorul anxietății“. Insistența lui Rycroft asupra diferențierii vinovăției de anxietate (angoasă) nu ține seama de nimic din toate acestea. Moore și Fine recunosc faptul că vinovăția este o formă de anxietate, dar suprapun prea multe fenomene (e.g. remușcarea, ispășirea, căutarea iertării) la rubrica vinovăției. Mai mult, Rycroft nu lasă loc de transgresări imaginare, iar Moore și Fine echivalează vinovăția cu frica de pedeapsă (care e o consecință a vinovăției). Ei nu lămuresc nici faptul că „acțiunile sexuale sau agresive“ care provoacă vinovăție sunt doar cele interzise de societatea respectivă (și de reprezentantul intern al acesteia, Supraeul). Evitând zelul excesiv al definiției lui Moore și Fine, am optat în propriul meu Comprehensive Dictionary of Psychoanalysis (2009) pentru o abordare mai modestă și am descris vinovăția ca pe o „trăire disforică resimțită ca urmare a încălcării regulilor (familiale, religioase, naționale etc.) sau chiar a gândului de a înfăptui o astfel de transgresiune“. (p. 127) Limitând semnificația cuvântului „vinovăție“ la disconfortul sfâșietor provocat de o infracțiune reală sau imaginată, am pregătit terenul pentru demarcarea granițelor vinovăției de fenomenele care îi sunt adesea suprapuse.
Fragment din volumul apărut în noua colecție Psihanaliză contemporană: Sursele suferinței de Salman Akhtar
Relația cu rușinea, remușcarea și regretul Se întâmplă frecvent să dăm de discuții ale vinovăției ― psihanalitice și nu numai ― care bat monedă pe diferențele dintre vinovăție și rușine, dar pierd din vedere modurile în care vinovăția se deosebește de remușcare și regret. În următoarele pasaje voi încerca să rectific această omisiune și să mă ocup de suprapunerea vinovăției cu fiecare dintre aceste emoții. Vinovăția și rușinea Este voluminoasă literatura despre suprapunerea rușinii și vinovăției (e.g. Abrams, 1990; Grinker, 1955; Kilbourne, 2005; Levin, 1967; Morrison, 1989; Spero, 1984; Wurmser, 1994) și nu prea poate fi rezumată aici. Ar putea fi de ajuns să spun că autorii care și‑au adus contribuția la această literatură nu accentuează toți aceleași lucruri și nu au toți aceeași perspectivă teoretică și aceleași nuanțe descriptive. Totuși majoritatea par să fie de acord în privința anumitor asemănări și deosebiri ale acestor două fenomene.
În ceea ce privește similaritățile, ambele afecte sunt considerate disforice. Se consideră că amândouă duc la reducerea stimei de sine. Și amândouă acționează ca frâne asupra tentațiilor din interior și sunt garanți ai comportamentului „cumsecade“.
În privința deosebirilor, următoarele aspecte sunt menționate frecvent:
(i) rușinea este predominant vizuală, iar vinovăția este predominant auditivă; rușinea provoacă frica de a fi văzut și găsit în ipostaze necuviincioase, în timp ce în cazul vinovăției se aud în interior voci care condamnă; (ii) sentimentul rușinii este adesea însoțit de indicatori fiziologici (e.g. înroșire, palpitații), ceea ce nu se întâmplă în cazul vinovăției; (iii) rușinea este provocată de scindarea continuității sinelui, care apare ca efect al stângăciei sociale sau al pierderii controlului (e.g. râgâiala sau flatulența în public, pronunțarea greșită a unui cuvânt); vinovăția este provocată de încălcarea concretă sau imaginată a regulilor sociale și internalizate (e.g. trecerea pe roșu, dorința de a fura); (iv) rușinea, date fiind aspecte narcisice subiacente, este resimțită adesea și în legătură cu comportamentul persoanelor dragi (e.g.
Leave a Reply