Pe parcursul lecturii acestei excelente cărți, am fost cuprins pe rând de două sentimente contradictorii, care se alimentau însă din surse diferite: pe de o parte, atracție și admirație, pe de altă parte, disconfort și chiar respingere. Sentimentul negativ, care în câteva rânduri a fost pe punctul de a mă determina să întrerup lectura, a provenit din imaginea pe care cazurile abordate psihanalitic de Ilany Kogan o oferă despre natura umană. La un pol, cruzimea inimaginabilă a călăilor, la celălalt suferințele la fel de greu de conceput ale victimelor. Aș fi dorit să nu trebuiască să înregistrez încă o dată, prin intermediul situațiilor-limită, cât de fragilă și cât de prost alcătuită sau prost așezată este ființa umană.

Unul dintre lucrurile cele mai interesante, dar și cele mai îngrijorătoare pe care-l aflăm din carte este că trauma se transmite: pacienții lui Ilany Kogan aparțin celei de-a doua generații a Holocaustului. Cu alte cuvinte, ei sunt copiii acelor evrei supraviețuitori ai căror părinți au fost exterminați în lagărele de concentrare naziste. Ca român trăitor în anul 2000 te poți întreba în ce fel te instruiesc evenimente groaznice petrecute cu peste șaptezeci de ani în urmă, unei alte populații. Dacă este adevărat că trauma se transmite — și lectura cărții ne convinge pe deplin de existența acestui fenomen, viața copiilor din a doua generație fiind sever marcată de experiențele și sentimentele dureroase ale părinților —, atunci copiii supraviețuitorilor comunismului vor fi și ei marcați de traumele suferite de părinți, mai ales când aceștia se vor fi apărat de neplăcerea gândurilor și trăirilor prin îndepărtarea lor din conștiință. Pentru noi, lecția cărții constă în ideea că doar asumarea trecutului, confruntarea conștientă cu el, oricât de dureroasă ar fi, îi ferește pe copiii noștri de repetarea inconștientă a acelorași probleme și suferințe.

Că trecutul neasumat refuză să moară o dovedește cu claritate fenomenul concretizării, descoperit și teoretizat pe baza terapiei copiilor supraviețuitorilor. Cazurile lui Ilany Kogan au ca punct comun tocmai fenomenul concretizării, adică tendința irepresibilă a acestor copii de a recrea în propria viață experiențele traumatice ale părinților și afectele însoțitoare cu scopul de a le înțelege și remedia.

Admirabilă și, în egală măsură, atrăgătoare este convingerea pe care ți-o lasă lectura că ființa umană are resurse suficiente pentru a depăși dificultăți aparent insurmontabile, cu condiția de a le putea mobiliza. Când forțele proprii nu sunt suficiente pentru aceasta, salutar poate deveni ajutorul unui psihoterapeut. Rezultatele celor opt psihanalize conduse de Ilany Kogan sunt reconfortante și, totodată, extrem de instructive în câteva privințe «tehnice».

Mai întâi, ele ne arată că performanța profesională se poate obține în acest domeniu doar prin îmbinarea talentului cu experiența și cunoștințele teoretice. Fără îndoială, Ilany Kogan este o psihanalistă cu o mare disponibilitate empatică, fericit cultivată prin experiența clinică îndelungată și cunoștințe teoretice aduse la zi. În al doilea rând, toate cele opt cazuri demonstrează importanța terapeutică a relației umane pentru reușita psihanalizei. Dacă sinele (self) este perturbat, dacă nu este suficient de coerent și autonom, așa cum se întâmplă de obicei în cazul copiilor supraviețuitorilor Holocaustului, relația cu terapeutul poate fi mai importantă decât interpretarea și insight-ul, condiționându-le.

La curent cu cele mai noi evoluții ale psihanalizei contemporane, Ilany Kogan știe să folosească identificarea proiectivă pentru a pătrunde în inconștientul pacientului și a-i comunica aspecte pe care acesta nu le deține. În spiritul acesta contemporan al valorizării relației pentru psihanaliză, autoarea nu-și ascunde și nu ne ascunde dificultățile prin care trece în timpul analizelor: uneori deruta, alteori frica sau chiar sentimentul neputinței și al neajutorării. Toate acestea sunt nu numai trăite, ci și convertite în cunoștințe utile despre pacienți.

Cu fiecare din cele opt cazuri prezentate, cartea ne pune în fața unei existențe tinere blocate, bântuite de trecutul părinților și bunicilor. În fiecare din cele opt analize asistăm însă la eliberarea acestor existențe de sub tirania trecutului, la deblocarea vieții și a dezvoltării autonome, ceea ce autorizează o concluzie tonică: psihanaliza poate fi de folos nu numai nevroticilor, ci și persoanelor cu un sine perturbat.

Vasile Dem. Zamfirescu
2001

*** “Strigătul copiilor muți” de Ilany Kogan a fost recent reeditată (aprilie 2021) în colecția Psihologie Psihoterapie la Editura TREI