S-ar putea să nu vă doriți nimic mai mult decât să vă încurajați fiica să își înfrunte temerile. Și s-ar putea să fi încercat deja să îi împărtășiți sugestii extraordinare despre cum ar trebui să abordeze o situație care îi dă dureri de cap. Dacă ați luat-o deja pe această cale, probabil că ați descoperit deja ceea ce descoperă majoritatea părinților atunci când încearcă să își ajute fiicele aflate în culmea disconfortului: ea pare să vadă fiecare dintre ideile dumneavoastră excelente ca fiind inutile și le respinge pe toate. Parentingul oferă multe momente amuzante, însă acesta nu se numără printre ele. De fapt, a încerca să susții o tânără care își afișează supărarea violentă, apoi devine și mai supărată când încerci să o ajuți poate duce la un sentiment de profundă tristețe.

Ce se întâmplă totuși aici?

Fata vă arată cât de neajutorată se simte, făcându-vă să vă simțiți cel puțin la fel de neajutorat(ă). Sunt mai multe moduri de a împărtăși un sentiment. În varianta ideală, putem traduce emoțiile în cuvinte și le putem exprima în fața persoanelor iubitoare, înțelegătoare din viața noastră, știind că ne vor răspunde cu căldură și compasiune. Atunci când nu suntem chiar la înălțime, devenim copleșiți de emoțiile noastre și le comunicăm, inducându-le celor din jurul nostru. Exact asta se întâmplă atunci când o fată aflată la capătul puterilor transmite sentimentele ei unor adulți iubitori care ajung, și ei, să simtă că sunt la capătul puterilor.

Atunci când o persoană e copleșită de suferință, încercările de a o ajuta, liniști sau povățui vor funcționa foarte rar (la fel cum a spune cuiva să se calmeze are aproape mereu efectul opus). Dacă ne dorim să ajungem în punctul în care să fim cu adevărat de ajutor fiicelor noastre, trebuie să găsim o metodă de a avea răbdare atunci când se simt neajutorate, aflându-se față în față cu emoții care au scăpat de sub control.

Există o strategie ingenioasă de a le răspunde fetelor înverșunate, pe care am aflat-o, aproape împotriva voinței mele, cu ocazia unei deplasări în Texas. Petreceam timp cu niște colegi la o prestigioasă școală de fete din Dallas, atunci când ne-am trezit că vorbim despre cât de puternice și de copleșitoare pot fi emoțiile fetelor. „Acesta“, a spus atunci una dintre terapeute,„este momentul când scoatem borcănașul cu sclipici“.

Înainte de a continua povestea, trebuie să recunosc faptul că nu sunt mereu o persoană amabilă. Pot fi tăios de critică atunci când vine vorba de orice aș putea interpreta drept psihologie de duzină și sunt la fel de dură când vine vorba de orice mi se pare excesiv de siropos. Vă dați seama că termenul borcănașul de sclipici mi-a ridicat mari semne de întrebare din ambele puncte de vedere.

Terapeuta a ieșit și s-a întors rapid cu respectivul borcănaș cu sclipici — era un borcan transparent, de vreo 10 cm înălțime, umplut cu apă și cu un strat de depuneri din sclipici purpuriu strălucitor. Capacul fusese fixat cu lipici, iar atunci când a așezat borcanul pe masa dintre noi, sclipiciul agitat în timpul transportului s-a depus rapid la fund. Ne uitam la un borcan prin care se vedea destul de bine. Am așteptat, sceptică, să văd ce mai are de spus terapeuta.

„Atunci când fetele dau buzna în cabinetul meu, panicate — și-a continuat ea povestea într-un grai tărăgănat de Dallas —, iar eu îmi dau seama că sunt date rău de tot peste cap, îmi scot borcănașul cu sclipici și fac asta“. A luat borcanul și a început să îl scuture energic, așa cum ai agita un glob cu zăpadă. Apa liniștită s-a învolburat îndată într-o vijelie purpuriu strălucitoare.

„Apoi îi spun fetei: «Uite, exact așa arată totul în interiorul creierului tău. Așadar, înainte de toate, hai să lăsăm sclipiciul să se aștearn㻓.

Terapeuta a așezat din nou borcanul la loc, pe masa dintre noi, iar eu l-am privit totalmente siderată. Pe măsură ce turbioanele încetineau, iar furtuna de sclipici se domolea, am realizat că terapeuta crease un nemaipomenit model al felului în care emoțiile acționează asupra creierului unui adolescent.

Fragment din volumul recent apărut în colectia Psihologie practică pentru părinți: Sub presiune. Cum luptăm cu stresul și anxietatea fetelor de Lisa Damour

Vedeți dumneavoastră, undeva între vârsta de doisprezece și treisprezece ani, creierul adolescentului se angajează într-un spectaculos proiect de „renovare“. Acesta se descotorosește de conexiunile neuronale care constituie un balast, care nu mai sunt folosite. Apoi creierul se maturizează într-o sprintenă mașinărie gânditoare, capabilă să sape noi tunele prin vechi argumentări, să jongleze cu idei, pentru a le putea vedea din perspective diferite și, în același timp, pentru a nutri puncte de vedere contrare — cum ar fi să găsească satisfacție în a urmări bufoneriile familiei Kardashian (din reality show-ul care le poartă numele), în timp ce articulează o critică detaliată și devastatoare asupra stilului de viață al acestei familii.

De bine, de rău, această masivă renovare neuronală se desfășoară în aceeași ordine în care s-a realizat dezvoltarea cerebrală in utero: începe cu regiunea primară, aflată în apropierea măduvei spinării, și continuă către zona mult mai sofisticată din spatele frunții. În termeni practici, acest lucru înseamnă că centrii emoționali ai creierului, care se află amplasați în sistemul limbic primitiv, sunt integral „upgradați“ înainte de „actualizarea“ sistemelor cerebrale răspunzătoare de opiniile noastre elaborate, sisteme care sunt amplasate în cortexul prefrontal (o regiune extrem de evoluată). Atunci când o adolescentă este calmă, sistemul ei de gândire logică îl poate egala sau chiar depăși pe cel al oricărui adult. Atunci când o adolescentă se supără, emoțiile ei supraîncărcate pot să preia controlul întregului ei sistem neuronal, dezlănțuind turbioane de particule de sclipici și transformându-vă fiica (altminteri calmă) într-un râu de lacrimi vărsate pe podeaua bucătăriei.

Reținerile mele personale legate de sclipici au fost cele care m-au ținut în loc de la a cumpăra și eu ingredientele necesare fabricării de borcănașe cu sclipici pentru cabinetul meu privat sau pentru biroul meu de la școală. Cu toate acestea, ele nu m-au oprit și de la a-mi încuraja prietenii și colegii care se îngrijesc, la rândul lor, de adolescente să-și facă și ei propriile borcănașe cu sclipici. Însă întâlnirea din Texas mi-a schimbat în mod clar modul în care răspund, atât acasă, cât și la serviciu, fetelor care se trezesc prinse în ciclonul suferinței. În capul meu, aud efec- tiv cuvintele terapeutei care spunea: „Înainte de orice, haideți să lăsăm să se sedimenteze sclipiciul“. De atunci, încep terapia prin a le întreba dacă nu ar vrea o gură de apă sau, în caz că am la îndemână așa ceva, dacă nu vor ceva de ronțăit. Mă forțez să am răbdare și să îmi potolesc emoțiile, în timp ce întreb cu voce tare, fără pic de grabă, dacă n-ar fi bine cumva să ne punem un pic sângele în mișcare mergând la o plimbare sau colorând niște pagini de colorat pe care le țin la îndemână. Nu mi-e deloc simplu să îmi stăvilesc pornirea de a sări în ajutor cu încurajări, sugestii sau întrebări legate de cum anume a ajuns până la urmă fata respectivă să se pună într-o asemenea situație. Dar atunci când mă abțin și când aștept ca turbulența din creierul adolescentei să se domolească, se întâmplă două lucruri importante.

Primul este acela că fata înțelege că eu nu mă tem de sentimentele ei. Poate nu pare mare lucru, dar trebuie să ne reamintim că, în cazul lor, cortexul prefrontal se poticnește în emoții și nu poate, cel puțin pe moment, să ajungă la o perspectivă obiectivă legată de ce anume i-a declanșat starea de frenezie. Atunci când adulții răspund cu calm și fără a părea că le desconsideră, fetele își pot da seama că situația este sub control. Această constatare este mult mai liniștitoare pentru adolescente decât o reacție fre- netică, o implicare cu motoarele turate la maximum, care le transmite faptul că și pe noi ne sperie la fel de mult criza lor. În plus, după cum majoritatea părinților au învățat pe propria piele, a băga pe gât sfaturi unei fete care se simte deja copleșită sau a o întreba cum a reușit să intre într-un asemenea bucluc pare de obicei să fie exact echivalentul scuturării borcănașului mental cu sclipici.

Al doilea lucru care se întâmplă este acela că, odată ce furtuna de sclipici se domolește, cortexul rațional al fetei reapare la rampă. Cu capul limpede, de această dată, ea se poate gândi la cum anume ar putea aborda sursa anxietății ei copleșitoare sau poate ajunge la concluzia că dracu’ nu e chiar atât de negru. În acest fel se explică succesiunea de evenimente bizare, însă frec- vente, care survin în orice casă în care este prezentă o adoles- centă. Mai întâi, adolescenta este distrusă. Apoi, ea respinge orice ajutor ori sugestie venite de la părinții ei, înainte de a se retrage, într-o criză de nervi însoțită de agitație maximă, în camera ei. Părinții ei — simțindu-se și ei sfărâmați — încep să se gândească înnebuniți la cum să se îndrepte mai repede cu adolescenta la secția de Urgențe a spitalului de psihiatrie, la cum să roage preo- tul familiei să dea fuga-fuguța pentru o discuție sau la cum să se mute într-o comunitate nouă, în care fiica lor să o poată lua de la început cu toate.

În cele din urmă, fata reapare într-o stare de spirit complet rațională. Împărtășește cu părinții ei, cu desăvârșire descumpăniți, dar sincer ușurați, o soluție bine gândită la încurcătura în care a intrat. Sau le cere sfatul. Sau este în toane bune și se poartă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. O regulă utilă de parenting ar fi aceea de ne aminti că a lăsa timpul și spațiul necesare pentru ca „sclipiciul“ neuronal al fetelor noastre să se sedimenteze se soldează, de cele mai multe ori, fie cu soluționarea problemei, fie cel puțin cu transformarea ei într-o chestiune rezolvabilă.

Fragment din volumul recent apărut în colectia Psihologie practică pentru părinți: Sub presiune. Cum luptăm cu stresul și anxietatea fetelor de Lisa Damour

Acestea fiind spuse, a aștepta ca furtuna de sclipici a adolescentei să se domolească ar putea fi unul dintre cele mai solicitante evenimente prin care ar putea să treacă un părinte. Nici nu contează dacă, în acele momente, sentimentele fetei sunt exagerate sau iraționale; pentru ea și pentru orice părinte aflat în preajma ei, acele sentimente sunt extrem de reale. Atunci când fiica dumneavoastră își pierde perspectiva, este foarte ușor ca nici dumneavoastră să nu mai vedeți lucrurile în ansamblu. În consecință, a avea un plan dinainte stabilit pentru astfel de momente își dovedește adesea utilitatea. O prietenă de-ale mele păstrează un vast stoc de ceai în debara, pentru momentele în care fiica ei intră într-o astfel de stare de surescitare. Pentru a rămâne calmă în timp ce sclipiciul din mintea fiicei ei se sedimentează, prietena mea scoate colecția de ceaiuri și se apucă să studieze concentrată selecția disponibilă, împreună cu fiica ei, pentru a vedea ce-ar fi mai potrivit pentru calmarea spiritelor. Oare un ceai de plante ar fi varianta perfectă sau ar ajuta un dram de cafeină? Oare ce aromă sună cel mai bine? Oare ar ieși mai bun ceaiul dacă aș turna puțin lapte sau îi adaug niște miere?

În calitate de părinți, este de dorit să răspundem cu grijă (în loc să reacționăm automat) la căderile fiicelor noastre. Analizarea selecției de ceaiuri îi permite prietenei mele să își ofere întreaga prezență și întregul sprijin față de fiica ei, fără a cădea în plasa emoțiilor intense și totuși trecătoare ale fetei. Alți părinți ating acest delicat echilibru ascultându-și în liniște fiica, apoi apelând discret la partenerul lor, la un prieten de încredere sau la un părinte cu experiență, pentru a obține sprijin sau îndrumare. În timp ce alții aplică regula celor douăzeci și patru de ore, constând din a se abține de la a întreprinde orice acțiune ca răspuns la suferința spectaculoasă a fiicei lor timp de cel puțin o zi. Toți părinții au nevoie de strategii pentru a trece cu bine peste „furtunile de sclipici“ ale fiicelor: oferiți-vă timpul necesar pentru a găsi abordarea care merge cel mai bine în cazul dumneavoastră și al fiicei dumneavoastră.

***

Lisa Damour, psihoterapeută specializată în consilierea adolescenților, este directoarea Centrului de Cercetări pentru Psihologia Fetelor din cadrul Liceului “Laurel” din Shaker Heights, Ohio. De aceeași autoare, la Editura Trei, a apărut volumul Căile întortocheate ale adolescenței.