Bun găsit, Miguel Bonnefoy, ne bucurăm să vă găzduim pentru interviu în această perioadă, cu ocazia minunatului festival ElefantFest din România, care și-a câștigat deja notorietatea. Să sperăm că pandemia va trece cât de repede, pentru a putea extinde acest festival și în lumea reală. Tocmai a apărut traducerea românească a celui mai recent roman al dvs., Héritage (Ereditate), așa că mă bucur să vă dezvălui coperta. O copertă foarte frumoasă pentru o carte extraordinară, pe care am citit-o anul trecut, imediat după lansare. Bine ați venit la acest dialog destinat cititorilor români!
 
Mulțumesc mult! Mă bucură foarte mult această invitație! Abia aștept să vin în România, să vă întâlnesc față în față.
 
Această carte tocmai a fost recompensat cu premiul librăriilor franceze și mai există o poveste care a început deja de anul trecut – după publicarea în Franța a volumului Héritage, s-a decernat Premiul Gongourt, a cărui semnificație o cunoaște bine toată lumea, dar, de opt ani (ediția de anul acesta este cea de-a noua) există și Premiul Goncourt, alegerea publicului cititor din România. Pentru aceia dintre români care nu cunosc – deși sunt convinsă că un număr mare este deja la curent – această alegere a câștigătorului din partea României este făcută în universitățile din țara noastră de către studenți care citesc întreaga listă lungă de romane nominalizate pentru Premiul Goncurt. Studenții au ales Héritage ca cea mai bună carte publicată anul trecut. A fost o alegere inspirată, și mie mi-a plăcut enorm această carte, mi-am dorit să fie inclusă în planul nostru editorial pentru a fi aleasă! Cu ce sentiment ați primit această veste?
 
Am fost foarte emoționat când am aflat, mi-aduc aminte că am fost și foarte uimit. Știam că urma să fie o competiție acerbă, prietenii și colegii mei de breaslă fiind atât de talentați și de inteligenți, lista era plină de cărți minunate, așa că am avut noroc, datorită dvs., printr-o întâmplare a istoriei, să fiu alegerea României pentru Premiul Goncourt. Ce mi se pare frumos la Premiul Goncourt este că alegerea este democratică. O alegere făcută de mediul universitar, de librari, de bibliotecari – o mulțime de oameni care votează din umbră, fără să cunoască autorii cu adevărat. Nimic nu-i mai plăcut decât să primești un premiu acordat de gustul publicului, mai degrabă decât de o mână de oameni așezați, formal, la o masă. Mă bucur foarte mult că am fost cel ales de public.
 
Trebuie precizat că alegerea României are loc independent și chiar înainte de anunțarea câștigătorilor în Franța. Acum trei ani am făcut parte din juriul care a prezidat alegerea și cunosc criteriile: pe de o parte, calitatea literară – votul le aparține doar studenților, iar de cealaltă parte, vocația universală a textului, ceea ce înseamnă că, din toată lista aceea lungă, acest roman răspunde, transmite ceva publicului român. Dvs. ce considerați despre această dimensiune universală? V-aș ruga, prin această întrebare, să ne oferiți să cadrul narativ al acestui roman minunat.
 
Mulțumesc mult. Din perspectiva ecoului, notorietății pe care o poate oferi o carte, care ajunge să rezoneze în alte inimi, în alte tobe, nu-mi pot imagina ceva mai frumos decât aceste multiple modalități de a citi și înțelege un anumit text, ceea ce mă face să mă gândesc la frumoasa imagine a lui Jean Giono – el vorbea despre scriitor ca despre un copil care construiește un turn din pietre. Se concentrează asupra structurii narative de pietricele și uită adesea că mai există și o lumină care scaldă turnul, creând o umbră mult mai întinsă, mult mai profundă și mai puternică – aceasta este cheia de lectură a cititorilor, care nu văd turnul, ci umbra turnului, cea mai întinsă decât turnul însuși, pe când scriitorul nici măcar n-a observat umbra, concentrându-se asupra turnului său. Mi-am dat seama că atunci când ne concentrăm să scriem ceva în singurătatea și liniștea camerei noastre, uităm adesea că există cititori din celălalt colț al lumii, ce vor citi și înțelege anumite lucruri pe care noi nici nu le-am observat. În ceva ce am făcut noi, scriitorii, specific, cititorii vor vedea ceva universal. Așa ajungem la intriga narativă, acel prim schelet al povestirii, în care avem o familie de viticultori și oenologi din Munții Jura din Franța. Într-o bună zi, în timpul crizei de filoxera, familia decide să plece pe un vas din fier și să se mute în Chile, după ce a traversat Atlanticul, pentru a-și reloca via în Anzii Cordilieri. Această familie dezrădăcinată și replantată la modul metaforic va dezvolta noi rădăcini, va da naștere la noi lăstari în cealaltă parte a lumii, pe solul din Chile, cu mineralele și sincretismul lui, cu tradițiile și idiosincrazia sa, dând naștere la ceva complex și frumos din contopirea dintre francezi și chilieni. Și se vor atașa într-atât de Chile, încât, la vestea declanșării primul război mondial, vor să revină în Franța ca să lupte și să apere o țară pe care n-o cunosc. Am dorit să arăt absurdul și, în același timp, frumusețea, a două continente, unei familii, a două războaie mondiale, unei dictaturi, unui secol, să arăt ceva în care totul este contrar și totul este unitar.
 
Așadar, acest vast roman de familie face punte între două continente, de unde și dimensiune de universalitate. Mi-a plăcut foarte mult acea voce interioară care se desprinde, era practic vocea narațiunii. Romanul se lansează în căutarea unui alt spațiu spre care tindem, la care visăm, spațiu care, dacă este vorba despre imigrare, se află peste tot și niciunde. Este ideea dezrădăcinării. Mi-a mai plăcut ceva foarte mult: deși este un roman despre emigrare, este exact pe dos. Acțiunea se petrece mai ales în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, ori la ora actuală suntem obișnuiți cu oameni care părăsesc țări mai sărace sau subdezvoltate pentru a merge în state mai bogate, în timp ce, aici, lucrurile stau invers, aceasta fiind și una dintre caracteristicile secolului al XX-lea. Cineva pleacă din Franța în căutarea unei vieți mai bune, în California, acel tărâm plin de bogății mult-visat, însă, paradoxal, și aici intervine ironia, este nevoit să meargă în Chile, deci întâmplarea va guverna din acel punct restul poveștii, așa cum spuneți. Este vorba despre patru generații după Lonsonnier, care pleacă din Franța și ajunge în Chile.
 
Exact așa este. Ați exprimat foarte frumos, Magda, ideea perspectivei diferite asupra migrației, cea modernă producându-se exclusiv din Africa spre Europa, pe când multă vreme, în trecut, la sfârșitul secolului al XIX-lea și după războiul franco-prusac, atât de mulți europeni au încercat să fugă de război, de foamete, de epidemiile naturale, pentru a se stabili pe alte meleaguri. A fost și o modalitate de a le face apropo francezilor, care se declară împotriva imigranților: atenție, și unii reprezentanți din națiunea voastră s-au aflat, la un moment dat, în locul acestor nefericiți care recurg la cele mai disperate gesturi în căutarea unei vieți mai bune. Ați reușit să surprindeți perfect ce am dorit  să transmit.
 
De altfel, povestea care este foarte captivantă, putem descifra inclusiv o dimensiune politică. Aș dori să vă spun ceva legat de dvs. ca autor al acestei cărți. Sunteți franco-venezuelian, practic aveți dublă cetățenie, dintr-un tată chilian și o mamă venezueliană de profesie diplomat. Sunteți născut în Franța, însă am impresia că v-ați petrecut copilăria în Portugalia și în Venezuela.
 
Așa este.
 
Ați scris acest roman în Vila Medici, unde vă și aflați în acest moment, la Roma. Nu doar că avem un roman ce cuprinde mai multe țări și mai multe culturi, dar dvs. înșivă vă aflați la confluența mai multor culturi. Ce anume vă simțiți? Unde anume vă situați dvs.? La Paris, la Caracas, la Santiago, la Roma, oare?
 
Ca să fiu cât se poate de sincer, nici eu nu știu mai bine ca dvs. Desigur, pe de o parte am origini latino-americane, deoarece tata este din Santiago de Chile, iar mama din Venezuela, după cum foarte bine ați spus și mai precis din Maracaibo, statul Zulia, aflat în vestul țării, unde locuiește o populație foarte specială din Venezuela, aproape că formează o țară aparte. Acea zonă chiar reprezintă Venezuela din inima Venezuelei. M-am născut în Franța, după cum spuneți și am avut o copilărie și o tinerețe foarte dezordonate pentru că m-am tot mutat dintr-o țară într-alta, dintr-o capitală într-alta, de la o graniță la alta. În prezent locuiesc la Berlin, scriu o carte la Roma, în ansamblu am un context cosmopolit, un adevărat mozaic sau evantai de naționalități și de limbi, una dintre puținele căi – cred eu – pe care o poate apuca omenirea pentru a evolua. Când sunt întrebat ce țară sau ce limbă prefer, ce obiceiuri sau tradiții prefer, mi-e foarte greu să răspund deoarece îmi face plăcere să cred că pot avea în inimă mai multe culori, ca un mozaic și îmi dau seama că-mi doresc să le transmit asta și copiilor mei. Am o fetiță, soția mea este însărcinată cu a doua fetiță. Soția mea este daneză, deci îi vorbește în daneză, eu îi vorbesc în spaniolă, locuim la Berlin, iar eu și soția mea comunicăm în franceză și engleză. Într-un fel, în inima acestei fetițe conviețuiesc 5 limbi și 5 țări diferite, iar pentru mine este esențial să-i transmit acest lucru, toleranța dintre popoare, înțelegerea faptului că granițele trebuie să fie permisibile și că nu putem ridica ziduri între diverse patrii sau națiuni. Reușesc să creez o fetiță care este cu totul și cu totul internațională și care poate sta de vorbă cu oricine. Este modul meu modest de a contribui la patrimoniul uman, pentru a o lume mai bună în viitorul apropiat.
 
Se regăsește în cartea dvs. ceva ce n-am înțeles în momentul când am citit-o. Mi s-a spus că este o carte formidabilă, am preferat să mă cufund în ea fără să fac cercetări în paralel. Am citit-o ca pe o saga de familie, am fost fascinată de melanjul de istorie și fantastic prezente simultan, însă n-am știut că există o conexiune între saga de familie prezentată în Ereditate și propria dvs. poveste de viață. Doriți să dezvoltați puțin pe marginea acestei conexiuni? Am fost foarte surprinsă să aflu.
 
Se pare că neamul Bonnefoy se trăgea din zona Munților Jura, aproape de Lons-le-Saunier, dintr-o localitate numită Clairvaux-les-Lacs – Boissia. Erau viticultori, proprietari de taverne, lucrau în domeniul vinului, iar în momentul apariției filoxerei, și ei au fost afectați de acea criză și obligați să emigreze în Chile. Dacă nu mă înșel, un unchi bătrân se afla deja în Chile în acea vreme, el fusese printre primii care au deschis o librărie Hachette. I-a primit pe primii viticultori din familia Bonnefoy, care s-au instalat în zonă ca prima generație. Ei, francezii, s-au căsătorit între ei și au făcut copii, iar această a doua generație, născută în Chile, este cea a străbunicului meu, pe care îl chema Emile Bonnefoy; avea doi frați, Robert și Charles, în vârstă de aproximativ 20 de ani când a izbucnit primul război mondial în Chile și au hotărât să plece. Robert și Charles au murit în regiunea Marne, pe când Emile Bonnefoy s-a întors fără un plămân (el este personajul Lazare din carte). S-a căsătorit cu o franțuzoaică și au avut-o pe bunica mea, care l-a avut pe tata, iar tata este un fel de proiecție a lui Ilario Da, care a fost torturat de junta militară a lui Pinochet, arestat, trimis la Vila Grimaldi, exilat din țară pentru a reveni în Franța. Pe de o parte, desigur că romanul conține multe elemente de autobiografie, doar că am încercat să le contopesc cu ficțiune, cu elemente ireale, imaginare, astfel încât să sudez diversele blocuri autobiografice în ceva mai lejer, mai fluid, mai plăcut de citit. Dacă aș fi narat integral, foarte fidel, ce s-a întâmplat în realitate, mi-ați spune că nu-i adevărat, că nu e posibil. Am fost forțat să recurg la ficțiune ca să leg laolaltă elementele de realitate. Ce mi se pare foarte interesant este că realitatea își poate permite luxul de a părea greu de crezut, ceea ce nu putem spune și în cazul ficțiunii. Așadar, pe alocuri a trebuit să prezint realitatea
mai puțin surprinzătoare, recurgând la imaginație. Observați paradoxul?

Da, sigur. În această poveste de familie întrețesută cu istoria omenirii mai apare ceva foarte impresionant: referința pe care o faceți prin personajul Ilario Da, care este un fel de prototip al tatălui dvs., nu-i așa?
 
Întocmai. Pe când avea 17 ani, tata s-a alăturat MIR (Mișcării Revoluționară de Stânga). A fost arestat și trimis la Vila Grimaldi, un centru de tortură, acolo a fost chinuit timp de trei săptămâni, apoi dus într-o închisoare tradițională – pasaj pe care l-am eliminat din roman pentru că nu voiam să fie prea lung, însă tatăl meu a stat 3 luni la închisoare – el zicea că a fost rai acolo, pe lângă centrul de tortură. După acest episod, a plecat în Franța, într-adevăr. De fapt, nu chiar în Franța… a ajuns la Barcelona, unde a avut nevoie să scrie o carte cu rol de catharsis pentru a se purifica, a se goli de tot ce a văzut, tot ce a îndurat. Cartea lui se intitulează Poveste de pe frontul din Chile, plină de detalii despre ce i s-a întâmplat în centrul de tortură. A fost publicată la o editură clandestină din Barcelona, Blume, sub pseudonim, pentru a proteja restul familiei Bonnefoy rămase în Chile. Pseudonimul lui era Ilario Da. După 35 de ani, am decis să pornesc de la acest document de arhivă, acest registru istoric și să-l trec prin filtrul ficțiunii, transformându-l pe personajul Ilario Da (pseudonimul tatălui meu) într-un adevărat personaj de carte. Am făcut astfel încât, atunci când personajul Ilario Da din romanul Ereditate pleacă din Chile în Franța și își schimbă numele, la fel cum a făcut tatăl meu când a ajuns în Europa (în Chile, el se numea Pedro Miguel – Miguel, ca mine – apoi și-a luat numele de Pierre Michel), să se autointituleze, la rândul lui (vă spun fără a dezvălui prea mult din carte), Michel René – Michel, de la prenumele tatei și René de la „renaștere”. Personajul meu este, într-un fel, Michel care renaște, Ilario Da care se naște a doua oară. Vedeți, romanul este plin de aluzii la viața tatălui meu.
 
Ați vorbit cu tatăl dvs. despre această permeabilitate, cum vă place s-o numiți, faptul că un text trece într-alt text pentru a face dreptate unei realități crude? Personal, m-am gândit la literatura de închisoare, creată inclusiv în România în anii dictaturii comuniste.
 
Desigur! Este vorba despre același lucru. Am discutat multă vreme cu tatăl meu despre acele întâmplări. Tatăl meu este o persoană foarte generoasă, foarte plăcută, care vorbește deschis. Am discutat despre două lucruri. Dacă era corect din punct de vedere etic să preiau elemente din viața lui și să le transform în ficțiune în povestea mea. Tata mi-a spus: sigur că da, ia tot ce dorești tu și fă ca această poveste să fie înțeleasă în toate modurile posibile. E ridicol să fereci în lanțuri, să închizi un text. Textul trebuie adaptat, modelat și modulat diferit ca să fie viu și să se ramifice. Deci mi-a dat mână liberă. În al doilea rând, am discutat despre nivelul literar al acestei permeabilități pe care o aminteați, putem spune și „intertextualitate”, acest du-te-vino permanent dintre cele două cărți, dintre cele două narațiuni atât de distincte, dar care prezintă același lucru, uneori oglindindu-se, alteori adoptând un plan opus. Tatăl meu scrie într-un stil mult mai sec, aspru, mai critic, mai fără înflorituri decât al meu. Stilul meu este mai nuanțat, mai tropical, mai senzual sau mai savuros, cum doriți dvs. Și am dezbătut despre asta: dacă pot, dacă am dreptul să adaug floricele într-o poveste a ororii. Sau dacă, dimpotrivă, oricine ar fi obligat să redea ororile doar în cuvinte dure. Am avut, așadar, o conversație foarte interesantă, pentru că și tata e scriitor. Discutăm mult despre literatură și suntem foarte apropiați. Cred că, dacă tata ar fi de vârsta mea, am fi foarte buni prieteni. De aceea îmi și spun că romanul este extraordinar, eu citindu-l fără să cunosc povestea din spatele lui. Narațiunea redă o realitate foarte intensă, foarte percutantă, care se pierde, oarecum, în negura vremurilor. Putem să ne dezvăluim orice, pentru că suntem între prieteni, suntem ca o mare familie. Eu visez să scriu continuarea la Ereditate. Nu știu dacă vă amintiți, chiar la finalul cărții, Ilario Da întâlnește personajul Venezuela la un meci de fotbal. Visul meu este să redau întreaga poveste a acesteia, iar la final să scriu că această Venezuela ajunge la Paris și întâlnește la un meci de fotbal un tânăr refugiat politic al regimului lui Pinochet pe nume Ilario Da. Pe de o parte, am scris despre descendentul neamului Bonnefoy care ajunge la acel meci de fotbal, iar dacă aș reuși să scriu povestea celeilalte ramuri, a Venezuelei, care ajunge în aceeași circumstanță, aș avea ambele jumătăți ale poveștii în două romane independente, însă care se oglindesc reciproc. Este unul dintre proiectele pe care le am la suflet de multă vreme.
 
Această legătură a moștenirii dvs. latino-americane. Dar cum ați decis să scrieți în franceză? Am impresia că nu este aceasta prima dvs. limbă.
 
Ați intuit corect. Este un fel de a doua limbă, deși… Nu este franceza limba mea maternă, cu părinții vorbesc în spaniolă, totuși este una dintre primele limbi de suflet pentru mine. M-am născut la Paris, iar în străinătate am mers mereu la licee franceze, deci franceza a făcut întotdeauna parte din viața mea, o port în suflet, s-a regăsit mereu în cocteilul lingvistic din primii mei ani. Decizia a fost greu de luat. Aveam tendința naturală, primitivă, instinctivă să scriu în spaniolă, dar mi-am dat seama că, după studii (inclusiv universitare) în limba franceză, îmi venea mai ușor să găsesc artificii lingvistice direct în franceză. Deci cartea este gândită, rumegată, organizată mental în spaniolă, am și citit mult în spaniolă, întrucât acțiunea se petrece în Chile, dar am transformat totul în franceză, ca într-o alchimie lingvistică. Tot acel imaginar latino-american așezat într-un creuzet francez, ca să rămânem în câmpul lexical al alchimiei. Așa s-a petrecut.
 
În stilistica realismului fantastic, cititorii vor descoperi singuri un roman minunat, cu personaje care-ți rămân în suflet, ca să nu spun în minte, pentru că este unul dintre personajele extraordinare. Ca să refacem pe scurt unitatea cărții, este vorba despre un roman destul de scurt (în jur de 200 de pagini), a cărui acțiune se întinde pe 100 de ani, începând din 1873 până în 1973, cuprinzând două războaie mondiale, cei 17 ani ai dictaturii lui Pinochet și patru generații. Un adevărat tur de forță narativă, o adevărată odisee din punctul meu de vedere. O odisee epurată, pentru că nu ai senzația, citind, că traversezi toată această istorie. Întrebarea mea este cum ați reușit să comprimați o poveste personală și o istorie a lumii în atât de puține pagini?
 
E o întrebare frumoasă. M-am documentat serios. Chiar aici, de altfel, la Vila Medici. Observați, în spatele meu, la capătul culoarului, ușile bibliotecii, care e o minunăție. Am petrecut mult timp studiind despre secolul al XIX-lea, despre valul de migrație al francezilor, despre războaiele mondiale, despre veliere și despre dictatură, despre cum s-a dezvoltat orașul Santiago, despre personajul Aukan (da, am și un personaj mapuche), tot acest imaginar indigen din sudul statului Chile, din Araucaria. Nu vă închipuiți ce cantitate de informații am încercat să aflu, să notez. Prima versiune a cărții număra 400 de pagini. Normal, voiam să pun acolo tot ce citisem, pentru că totul era fascinant. Pe lângă marea istorie, era și întreaga poveste a familiei mele, atât de vastă. Mi se povestiseră atâtea anecdote, iar eu voiam să le redau pe toate pentru a aduce un omagiu fiecăruia. Ajunsesem la o carte imensă, un furnicar de informații în care ajunsesem și eu să mă pierd. La un moment dat am decis să închei documentarea, să nu mai adaug nimic, să las textul să se odihnească, iar de unde reieșea un anumit sentiment, să-l exprim ca atare. Am petrecut mult timp epurând și simplificând textul, iar după o lună am obținut o nouă versiune care îmi plăcea. După ce am trimis-o la editură și au așezat-o în pagină, mi-au trimis fișierul PDF marcat cu „bun de tipar” și am observat că avea doar 200 de pagini. Am sunat la editură să întreb dacă nu cumva au uitat vreun capitol. Rămăseseră doar 200 de pagini?! Aveam senzația că scrisesem mult mai mult. Am verificat și nu lipsea nimic. Și eu m-am mirat ce mult am reușit să comprim. M-am gândit că poate merge să mai adaug câte ceva, dar editoarea mi-a răspuns că nu, dimpotrivă. Concizia va conferi cărții un stil alert, puternic, asta o va face interesantă.
 
O carte atât de lungă, cu atât de multe personaje, atât de multă acțiune întinsă pe o perioadă atât de lungă în atât de puține pagini. Aceasta este contradicția, oximoronul cărții. Este o carte minunată, care se citește dintr-un suflu. Trebuie să vă adresez o ultimă întrebare. Sunt editor, de câțiva ani observ că se scrie enorm, iar stilul literar a devenit foarte democratic. Primim zilnic câteva sute, dacă nu chiar mii de pagini. Mă îngrijorează că, în situația actuală, învățământul care se desfășoară mai ales pe Zoom. Mă întreb cum va fi lectura pentru generațiile viitoare. Ca să citești, ai nevoie de timp, de o anumită cultură. Mă gândesc la decalajul acesta dintre vremurile de aur ale literaturii trăite de noi, pe care încă le mai trăim și vremuri în care nu știu dacă oamenii vor mai putea citi. Ce înseamnă pentru dvs. să fiți scriitor și ce forță credeți că are scriitura, literatura, în vremurile noastre?
 
Este o întrebare frumoasă, dar e dificil să răspunzi în 5 minute. Mă întreb dacă rolul scriitorului nu este cumva acela de a copia realitatea și de a o exprima în așa fel, încât să-și surprindă cititorii spunându-le ceva ce ei știu deja. E ca și cum ai citi o pagină întreagă, ai cunoaște toate cuvintele, dar nu te-ai fi gândit la acea ordine a lor în care le-a aranjat scriitorul. Citești ceva ce cunoști și totuși te surprinde să citești. Sunt idei contradictorii, dar se regăsesc dincolo de scriitor, de artist în sens larg. Dacă ne gândim, la Vila Medicis se reunesc artiști din discipline diferite: scenariști, muzicieni, istorici ai artei, designeri, arhitecți și ajungem toți la aceeași concluzie: spunem aceeași poveste, având aceeași temă (trecerea timpului, căutarea fericirii, fascinația pentru Frumusețe cu literă mare, eventual teama și fascinația morții) – toți spunem aceeași poveste, doar că fiecare în felul său. Istorisim ceva ce se cunoaște deja, dar fiecare pregătește o surpriză a lui. De aceea sunt destul de optimist referitor la generațiile viitoare, deoarece acest secol se remarcă printr-o nouă poveste: preluarea puterii de către femei și nu mă refer doar la emancipare, care deja este mare lucru, ci o adevărată preluare a puterii de către femei, iar pe de altă parte, conservarea naturii, cu biodiversitatea și întregul discurs despre ecologie. Iar dacă în secolul al XXI-lea reușim să creăm această nouă construcție socială, cu puterea femeilor și conservarea naturii, literaturii îi revine doar rolul de a se alătura acestei mișcări nu pentru a o reproduce sau a o înlocui, ci pentru a o exprima prin metafore, prin alegorii, fabule, mituri și noi povestiri care îi vor conferi lumii o nouă manieră de a fi.
 
Vă mulțumesc foarte mult că ați acceptat interviul nostru! Este atât de important să incităm de fiecare dată publicul la lectură, să le explicăm tinerilor la ce servește literatura, ce farmec are ea în lumea aceasta cu viteză amețitoare, să redefinim rolul literaturii de calitate. După lectura unui roman ca al dvs., evident că apar numeroase întrebări, din partea publicului român și mai mult decât din partea mea, de aceea vă așteptăm cu mare plăcere, cu enormă bucurie la început de noiembrie, deoarece în perioada 1-4 noiembrie ați veni la București pentru o discuție cu cititorii pe marginea romanului Héritage (Ereditate în limba română), iar cu această ocazie se va anunța câștigătorul Premiului Goncourt – alegerea României
pentru ediția din 2021.
 
Interesant! Eu știu deja ce roman aș vota, dacă aș avea dreptul.
 
E-adevărat? Pot să vă întreb ce ați vota?
 
Mi-a plăcut foarte mult romanul lui Mohamed Mbougar Sarr.
 
Eram sigură. Va fi publicat de grupul nostru editorial, în colecția Anansi World Fiction de la Pandora M. Voiam să-mi confirmați că am făcut o alegere bună.
 
În plus, sunt foarte bun prieten cu Mohamed Sarr.
 
Salutați-l, atunci, din partea noastră.
 
Îl cunosc bine, am mers la el în vizită în Senegal, îi cunosc părinții. Este un bun prieten, îl respect mult, îl admir nu doar ca scriitor, ci și ca om. După cum spuneați, suntem deja o mare familie.
 
Vă mulțumesc mult și vă așteptăm curând la București!
 
Mulțumesc mult, Magda!