Bună, Asha Lemmie! Şi bine ai venit în România! Bine, la modul virtual!
Kon’nichiwa! (Bună ziua – n.red.). Nu ştiu dacă am spus corect.

Ba da! Ai spus foarte bine!

Iată! Am cartea ta! Cartea de 500 de pagini…dar te asigur că mi-a plăcut la nebunie! Şi mai vreau să-ţi arăt ceva! Semnele mele de carte pentru romanul tău.

Vaaai!

Sunt din Japonia. Acesta este din Kyoto, iar acesta este din Tokyo!
S-au potrivit de minune cu romanul tău. Adică romanul “Cincizeci de cuvinte pentru ploaie”, care a fost tradus în limba română, la editura Trei.
Şi tare mult îmi doresc ca lumea să citească această carte de ficţiune! Felicitări, Asha! Eşti foarte foarte tânără (26 de ani – n.red.), iar romanul tău a avut un succes imens în State, aşa că nici nu ştiu cum să încep.
Dar cum a început acest parcurs pentru tine? Pentru că te-ai apucat de scris la 16 ani. Deci care e povestea?

Bun, am scris primele capitole când aveam 16 ani, iar apoi am scris restul cărţii până la finalul facultăţii. Şi cred că, într-un fel, aproape uitasem cât de mult mi-am dorit să devin scriitoare. Voiam să fac ceva care chiar să conteze. Dar toată lumea îmi spunea: Nuuu! Să nu te faci scriitoare! E prea greu! N-o să reuşeşti niciodată!

Ba uite că ai reuşit!

Şi apoi am realizat că, în viaţă, este bine să faci ceea ce te face fericit. Aşa că mi-am adunat forţele şi am început să mă documentez. Şi am terminat de scris cartea. Bine, am avut şi mult noroc, aşa că iată-mă aici!

Deci primele capitole din carte le-ai scris la 16 ani şi apoi ai scris şi în anii următori. Dar când aveai timp de scris? La 16 ani, erai la şcoală, nu?

Da, doar că nu prea eram atentă la ore. Deşi asta trebuia să fac, dar eu scriam capitolele mele.

Cum s-a născut personajul tău Nori? O să vorbim mai mult despre ea mai târziu… Cum ţi-a venit ideea personajului? Aveai 16 ani şi ce ţi-ai zis tu? Bun, o să scriu o poveste despre Nori. Ce te-a inspirat?

Ştii? Asta este o întrebare grea pentru că nu are doar un singur răspuns.
Dar cred că îmi doream mult să scriu o poveste despre un personaj prins între două lumi, iar una dintre acele lumi să fie într-o perioadă de schimbări.
Voiam ca acţiunea să fie după cel de-Al Doilea Război Mondial, o perioadă care m-a fascinat mereu, pentru că simbolizează începutul vremurilor moderne. Şi, dacă priveşti cu atenţie tradiţiile acelor vremuri, iar apoi te uiţi la lumea în care trăim acum, îţi dai seama că de acolo a pornit totul. Mi s-a părut epoca perfectă pentru romanul meu.

Să vorbim puţin despre tine, pentru că spaţiul pe care tu l-ai ales pentru acţiunea romanului este Japonia. Totul se întâmplă în Kyoto, în Tokyo, sigur, ajungem şi la Paris, şi la Londra. Dar, per ansamblu, ai ales Japonia. De ce această ţară?

Nașa mea este din Japonia. A emigrat în State. Sunt foarte apropiată de ea. Când eram mică, îmi aducea tot felul de lucruri din Japonia, jucării, cărţi, filme, dulciuri. Iar pe la 12-13 ani, am început să învăţ limba japoneză. Apoi, am petrecut ceva timp în Japonia, unde mi-am făcut prieteni. Când le-am spus despre subiectul romanului, au fost toţi aşa fericiţi şi m-au susţinut mult.

Am citit un interviu în care ai spus despre tine, despre când erai copil, că: „Eram un copil ciudat, nefericit, izolat social, cu puţini prieteni”. Şi obişnuiai să citeşti foarte foarte mult. Şi scuză-mă că spun asta, dar erai la fel de drăgălaşă exact ca personajul tău Nori când era mică. Crezi că, uneori, Nori are ceva din copilul care ai fost tu? Încercând să-şi descopere identitatea în familia ei ?

Sunt câteva asemănări. Dar viaţa mea nu a fost nici pe departe atât de grea precum cea a lui Nori. Dar eu nu sunt Nori. Da, rezonez mult cu personajul, dar nu sunt Nori. Ea este mult mai răbdătoare, eu nu sunt deloc. Ea ştie să ierte, din nou un lucru la care nu prea mă pricep. Cred că ea este într-o mică măsură eu dar, în acelaşi timp, este şi cine mi-aş dori eu să fiu.


Să le spunem cititorilor că acţiunea din „Cincizeci de cuvinte pentru ploaie” începe după cel de-Al Doilea Război Mondial, în Japonia, mai exact în anii `50. Cartea începe cu imaginea unei mame împreună cu fiica ei, iar mama îşi abandonează fiica, Nori sau Noriko Kamiza, dintr-o faimoasă familie din Kyoto, familia Kamiza. Şi începem să o cunoaştem pe această fetiţă, Nori, şi te rog să ne povesteşti tu mai multe despre ea. Cine este această Nori? Care este povestea ei?

Nori sau Noriko este o fată de rasă mixtă, mama ei face parte dintr-o familie nobilă japoneză, iar tatăl ei este un soldat american de culoare. Părinţii lui Nori s-au îndrăgostit, au avut o relaţie şi aşa s-a născut Nori. Mama o abandonează pe Nori pe proprietatea părinţilor ei care se vor ocupa de creşterea fetei. De fapt, cea care se va ocupa este bunica, de altfel, foarte nefericită pentru că face asta. Aşa începe cartea. Nori este ţinută în izolare, nu are voie să iasă din casă, nici să aibă prieteni, nici să vorbească cu lumea.
Prima ei legătură cu cineva are loc atunci când îl cunoaşte pe fratele ei mai mare, pe jumătate vitreg, Akira. Şi cred că, într-un fel, relaţia dintre cei doi este nucleul acestui roman.

Este o relaţie tare frumoasă, între doi fraţi, pe jumătate vitregi, nu spunem foarte multe din carte, dar cei doi fraţi au aceeaşi mamă şi taţi diferiţi. Iar descrierea pe care o faci acestei relaţii este foarte frumosă, foarte poetică.
Mai mult, foloseşti foarte multă muzică, muzica oricum îi uneşte mult pe oameni, şi tocmai această muzică este cea care îi uneşte foarte mult pe cei doi fraţi, pe Nori şi Akira. Tu chiar ai studiat opera şi muzica clasică. Iar muzica, în romanul tău, este importantă, este de la început până la sfârşitul cărţii…

Da! Eu iubesc muzica clasică! Nu mai e niciun secret pentru cine a citit romanul meu. Îmi place mult muzica clasică, a însemnat mult în viaţa mea, am considerat-o mereu ceva absolut relaxant. Şi cred că muzica este o modalitate bună pentru comunicarea între oameni, este un limbaj universal. Indiferent dacă are versuri, nu e nevoie să le înţelegi pentru a simţi emoţia muzicii din spatele lor. Nori şi Akira ocupă locuri total opuse în societate. El este fiu legitim, ea este fiică nelegitimă. El este băiat, ea, fată, el aparţine etniei majoritare, Nori este de rasă mixtă. Deci sunt foarte diferiţi. Dar găsesc acest lucru minunat care să îi unească (muzica – n.red.). La un moment dat în carte, Nori chiar spune că faptul că învaţă să cânte la vioară este ca un pod pe care-l construieşte spre Akira. Aşa ajunge mai uşor la el. Este ceea ce contează. Aşa că mi-a plăcut mult să introduc acest motiv al muzicii în carte.

Destinul lui Nori este foarte, dar foarte trist. Este închisă de bunica ei în podul casei, timp de câţiva ani. Şi, din cauza culorii pielii sale, pentru că Nori era doar pe jumătate japoneză, tatăl ei fiind afro-american, lui Nori i se fac zilnic băi chimice (pentru decolorarea pielii – n.red.). Mi s-a părut îngrozitor! Nori nu avea voie nici măcar să stea afară, în soare, pentru că îi dăuna pielii. Aşa că aş vrea să vorbim acum despre acest personaj, pe care eu îl detest, bunica lui Nori, Yuko. Este atât de malefică, rea, crudă! De ce este atât de rea?

Ştii? Nici mie nu-mi place de ea! Dar mă fascinează ca personaj. Cred că Yuko este un produs al societăţii din acea vreme, al mediului în care trăieşte. Este o femeie care deţine multă putere, într-un spaţiu şi în vremuri în care puterea le era destinată doar bărbaţilor. Iar ea chiar crede cu tărie că trebuie să fie nemiloasă. Altfel, oamenii nu o vor respecta. Nu trebuie să arate semne de slăbiciune. Ce mai cred despre Yuko este că ea chiar suferă de complexul lui Dumnezeu. Şi este teribil de narcisistă. Ea chiar crede că tot ce vrea este semn divin. Crede că este destinul ei să fie mereu cum spune ea şi lucrurile să se întâmple aşa cum le-a plănuit ea. Dar lucrurile nu au mers chiar aşa, nu? Pentru că avea planuri pentru fata ei, dar nu s-au împlinit. De aceea, cred că furia lui Yuko este îndreptată spre fata ei, nu spre Nori. Dar fata ei a dispărut. Deci cineva trebuie să fie pedepsit. Cine? Nori!

Mă întrebam în timp ce citeam romanul tău dacă astfel de tradiţii se mai întâmplă acum. O femeie care să nu aibă dreptul să vorbească sau să pună întrebări şi care să fie obligată să tacă mereu. Probabil că ai citit „Memoriile unei gheişe” şi ştii cum stăteau lucrurile astea în Japonia. Tu te-ai documentat despre aceste tradiţii din Japonia?

Aveam câteva cunoştinţe despre acest subiect. Dar cred că astfel de mentalităţi nu sunt specifice doar Japoniei. Ci le-am observat şi în alte ţări şi culturi, în cele europene, asiatice, în Africa. Este acea mentalitate potrivit căreia rolul unei femei este să tacă. Chiar şi în vremurile noastre. Este acea mentalitate care spune că femeia nu trebuie să facă prea multă gălăgie, să nu acapareze spaţiul. Poate să aibă succes, dar nu prea mult succes, pentru că succesul este pentru bărbaţi şi să nu cumva să-i facă să se simtă prost.
Cred că în lume încă există această idee a dominaţiei masculine. Sigur că s-au mai schimbat lucrurile, dar puterea chiar nu este împărţită egal. Fie că vorbim despre sex, despre clasa socială, despre rasă, întotdeauna vor exista oameni care vor susţine că sunt superiori. Şi trebuie să depăşeşti asta prin luptă.

Scrii în carte, de fapt mama lui Nori spune asta: „E bine ca o femeie să înveţe tăcerea – îi spunea mereu mama. Dacă o femeie nu ştie nimic altceva, ar trebui să ştie cum să tacă”. Este ceea ce spuneai tu…

Cred că mama lui Nori încearcă să o protejeze cu acest sfat. Cred că acest sfat arată că mama lui Nori realizează cât de greu îi va fi fiicei sale. Şi cred că, până la urmă, este şi un sfat venit din dragoste. Şi este un sfat pe care ea însăşi nu l-a urmat. Mama lui Nori a încercat să fenteze sistemul. Şi lucrurile au mers rău. De aceea îi spune fiicei sale să facă tot ce i se spune, să fie supusă, să tacă. Sunt sfaturi pe care, de multe ori, mamele obişnuiesc să le dea fiicelor. Chiar dacă este un sfat pe care ele nu l-ar urma. Există acest obicei al părinţilor care îi îndeamnă pe copii să facă exact lucrurile care pe ei înşişi i-au făcut nefericiţi când erau copii. M-a interesat mereu acest fenomen al traumelor transmise de la o generaţie la alta.

Dumnezeu este prezent în romanul tău de la început până la sfârşit. Şi, pentru Nori, Dumnezeu este singura ei salvare la un moment dat.
Pentru că …şi chiar vreau să citesc acest paragraf din carte: „Ceea ce îi plăcea cel mai mult la Dumnezeu era că El era singura persoană căreia îi era îngăduit să-i adreseze întrebări. De fapt, acest privilegiu o încânta atât de mult că abia dacă o deranja faptul că nu-i răspundea nimeni”. Mi s-a părut foarte poetic şi foarte adevărat, dacă ne gândim la viaţa lui Nori.
A fost importantă pentru tine prezenţa lui Dumnezeu pe parcursul întregului roman?

Bine, creştinismul nu este religia predominantă în Japonia. Dar eu am vrut ca familia Kamiza să fie convertită la romano-catolicism. Cunosc o familie din Japonia care s-a convertit la romano-catolicism şi care a păstrat secret lucrul ăsta. Pentru că le-a fost teamă să nu fie ostracizaţi. Mai ales în vremurile din roman, un astfel de lucru trebuia păstrat secret cu sfinţenie.
De fapt, fosta împărăteasă a Japoniei (Michiko – n.red.) se născuse într-o familie de religie romano-catolică. Când s-a măritat cu moştenitorul tronului, a trebuit să se convertească (la şintoism – n.red.), altfel nu s-ar fi putut mărita. Mi s-a părut o poveste interesantă. Şi mi-a plăcut şi să explorez acest contrast între familia Kamiza, imaginea pe care şi-o construia în exterior, de familie nobilă tradiţionalistă, şi faţa cealaltă, ascunsă, care era foarte diferită, nu? Aveau multe secrete. Dar cred că Nori este fericită pentru că Dumnezeu o face să se simtă mai puţin singură.

Dacă tot ai vorbit despre faţa ascunsă a familiei Kamiza…au vândut-o pe Nori unei familii, care apoi o trimite într-un bordel. Acolo, Nori o cunoaşte pe matroană pentru că, se ştie, orice bordel are şi o matroană, Kiyomi.
Şi, legat de Kiyomi…ai construit romanul apelând la mai multe voci narative. Adică noi, cititorii, nu avem doar versiunea ta, dar povestea ne este spusă şi de alte personaje, într-un fel de jurnale. Iar povestea este spusă în jurnale de Kiyomi, sau de Akiko-san, dădacă lui Nori, pe care o întâlnim de-a lungul întregii cărţi. Aşadar, ai ştiut de la început că vei introduce aceste capitole-jurnal?

Ştiam că voiam să am mai multe puncte de vedere în carte, pentru că voiam ca cititorul să aibă un tablou cât mai amplu. Mai ales că Nori era foarte micuţă, ţinută în beznă, izolată, atât de mult timp. Aşa că era nevoie şi de o perspectivă matură asupra lucrurilor, pentru ca cititorul să înţeleagă poveştile din roman. Dar ideea Jurnalului mi-a venit mai târziu. Mi-am dat seama că, deşi mama lui Nori şi a lui Akira nu este prezentă în carte, decât în primele pagini, ea este ca o umbră uriaşă în viaţa celor doi fraţi. Ea este un personaj chiar dacă nu prezent fizic. Aşa că Jurnalul ei ne ajută să înţelegem lucrurile şi din punctul ei de vedere, ne arată şi o latură mai umană.
Ştiu că în lume există oameni răi, chiar ştiu. Chiar ştiu că unii oameni nu pot fi buni. Dar mai ştiu şi că asta se întâmplă din egoism şi este ceea ce pot spune despre mama lui Nori. Nu că ea nu ar avea calităţile ei indiscutabile. Dar ceea ce cred până la urmă este că ea…nu ar fi trebuit să fie mamă.

Da, este adevărat. Încerc totuşi să nu fac spoiler, pentru că finalul romanului m-a cam şocat. Dar toate astea pentru că, la un moment dat, în roman, se întâmplă ceva important care o schimbă mult pe Nori. Şi, la final, există o scrisoare pe care o primeşte Nori din Japonia, la acea vreme Nori era la Londra, cu o prietenă, Alice. Şi revin şi spun despre Yuko…scuze că spun asta, dar este o nemernică. Pentru că Yuko face un lucru anume, iar Nori revine în Japonia şi totul se schimbă la 180 de grade. Ai ştiut de la început finalul romanului? E şocant, dar înţeleg argumentele…

Ştiu, ştiu! Ştiam asta despre final. Ştiam că nu toţi vor fi de acord cu finalul. Când aveam şedinţele pentru finalizarea cărţii, la editură, părerile erau împărţite. Unora le-am dat bătăi de cap. Unii considerau că ar fi trebuit să termin cartea într-o notă mai tradiţionalistă. Alţii credeau invers, spunând că finalul chiar are mai mult sens aşa cum l-am scris eu. Şi, în mod dramatic, chiar are mai mult sens. Asta nu înseamnă că toţi au fost fericiţi. Mie oricum nu mi se pare un final trist. Nu este nici complet fericit, este şi trist şi fericit în acelaşi timp. Iar aşa este de fapt viaţa! Eu cred că indiferent ce uşă deschizi în viaţă, o alta se va închide. Iar uşa pe care o deschizi poate că nu este cea prin care vrei neapărat să treci.

Chiar vreau să-ţi spun asta, ai o scriitură foarte frumoasă, ai enorm de multă imaginaţie. Şi să ştii că eu citesc mult, foarte mult, iar cartea ta, pentru mine, este în top 10 cărţi pe care le-am citit în timpul pandemiei. M-a captivat! Bun, la final, aş vrea să vorbim despre titlul cărţii, am scris despre el pe Facebook, despre toate aceste 50 de nume pentru ploaie din limba japoneză. De ce ai ales acest titlu? Ce înseamnă aceste cincizeci de cuvinte pentru ploaie în romanul tău?

Da, titlul are legătură cu povestea care spune că sunt cincizeci de cuvinte pentru ploaie în Japonia, pentru că acolo plouă foarte mult. Dar asta există şi în alte culturi, alte ţări, în Scoţia, în Irlanda. Inuiţii (popor din grupa eschimoşilor – n.red.) au cincizeci de cuvinte pentru zăpadă. Aşa că mi s-a părut o metaforă frumoasă pentru toate etapele prin care trece Nori în viaţă. Şi cred că pentru ea era important să înveţe să deosebească toate nuanţele şi să încerce să găsească bucurie chiar şi în ploaie.

Este o metaforă frumoasă, da. Ţi-am citit cartea şi, la final, există accel capitol cu mulţumiri ale autorului pentru cei care l-au ajutat să publice romanul. Iar tu ai scris atât de frumos! La final de tot, spui: “În ultimul rând, îi mulţumesc fetei care am fost: pentru că a supravieţuit ploii”. De aceea am spus la un moment dat că ai ceva din micuţa Nori. Aş vrea, la final, să te rog să le trimiţi un mesaj cititorilor din România, sunt sigură că vor iubi cartea, este ficţiune foarte bună! Aşa că…te rog, un mesaj pentru cititori!

Ştii? Cred că este important să îţi aminteşti că, indiferent prin ce treci, acesta este doar un capitol din viaţă. Nu este întreaga carte. Cartea o scrii în fiecare zi. Şi singurul lucru pe care îl poţi controla în viaţa ta este ce urmează să faci mai departe. Nu poţi controla ce ţi se întâmplă, nu poţi controla ce culoare va avea pielea ta sau cine sunt părinţii tăi. Important este să ajungi în acel punct în care să te defineşti tu pe tine prin prisma lucrurilor pe care le poţi controla. E mult mai uşor aşa.

Foarte frumos! Deci, din nou, Omedetō! (Felicitări – n.red.)
Îţi mulţumesc foarte mult! Eşti o scriitoare foarte talentată!

Mulţumesc tare tare mult!