Bună ziua, Miguel Bonnefoy! Bine ai venit în România!

Mulțumesc frumos!

Iată! Am cartea ta! O carte despre care le-am tot vorbit prietenilor, cititorilor din România, pentru că este o carte minunată. Felicitări!

Mulțumesc!

Cartea ta a obținut Premiul Goncourt, Alegerea României, în anul 2020. Ce înseamnă acest lucru pentru tine?

Pentru mine, este un premiu important, pentru că este un premiu democratic, oferit de studenții și studentele de la mai multe universități din România, care, ca într-un fel de conjurație astrală, intelectuală, intertextuală, metatextuală, au ajuns să aleagă cartea mea, dintre alte multe cărți care erau minunate, puternice, profunde. De aceea a fost impresionant pentru mine să primesc acest premiu. Chiar sunt onorat și mândru și le sunt foarte recunoscător acestor studenți.

Acum, în 2021, ai fost președintele de onoare al juriului care a ales Premiul Goncourt, Alegerea României, și iată, pentru prima dată, premiul din România a coincis cu cel din Franța. Vorbim despre Premiul Goncourt 2021, obținut chiar de amicul tău, scriitorul Mohamed Mbougar Sarr, pentru romanul ”La plus secrète mémoire des hommes”, o carte fascinantă. 

Așa este. Mohamed chiar a scris o carte fascinantă, labirintică, dantescă, a construit literar un fel de Turnul Babel, o carte care este în același timp ambițioasă, inspirată, cumva revoluționară literar, alcătuită din deconstrucții, un sistem de arhitectură literar complet nebunesc, în stilul lui Bolaño, dar și în stilul lui Borges. Așa că sunt foarte fericit să aflu că marele Mohamed Mbougar Sarr a obținut acest premiu, mai ales că l-a obținut la începutul carierei sale literare. Și, mai ales, este și bucuria de a realiza că va scrie alte cărți la fel de mari în viitor.

Vom vorbi despre cartea ta, dar și puțin despre viața ta. Pentru că ai o viață uimitoare, lucru care te-a inspirat mult pentru romanele tale. Vorbim deci despre romanul tău, ”Ereditate”, tradus în limba română, și aș vrea să încep prin câteva vorbe pe care chiar tu le-ai spus: ”Mi s-a părut întotdeauna absolut necesar ca literatura și scrisul să servească realităților care se întâmplă dincolo de ocean și să vorbesc, astfel, despre țara mea, despre obiceiurile din Venezuela.” De fapt, tatăl tău este chilian, iar mama ta este venezueleană. Și totuși, tu scrii în limba franceză.

Așa este. Mama mea este venezueleană, iar tatăl meu, chilian. Doi latino-americani care s-au întâlnit la Paris, în Franța. Povestea în familie spune că s-au întâlnit în timpul unui meci de fotbal, care era organizat de foști refugiați politic, care fuseseră torturați, din vremea mai multor dictaturi din statele din America Latină, și toate astea se întâmplau undeva în Bois de Boulogne (un parc în Paris – n.red.). Mama mea era în gradene și acolo l-a cunoscut pe tatăl meu, el fiind atunci căpitanul echipei din Chile. Și a existat un fel de mitologie familială, la care m-am gândit mereu, iar, în urmă cu vreo 5 ani, am primit un mail de la o femeie pe nume Agnes Peña, care mi-a trimis un video, în care mi-a spus că i-a văzut pe părinții mei în timpul unui meci de fotbal, un video pe care îl filmase cu mult timp în urmă. Și s-a gândit că asta va însemna ceva pentru mine. Și, dacă îți vine să crezi, se întâmplă ca eu, în acest moment, să am filmarea din ziua în care părinții mei s-au cunoscut. La sfârșitul acelei filmări, ei ajung să se cunoască. Toată viața am auzit această poveste despre meciul de fotbal și mi-am imaginat o mie de lucruri, cum era lumina, cum erau îmbrăcați, cum erau privirile lor, iar acum am această mărturie, printr-un hazard al istoriei, despre cum s-au întâlnit părinții mei. Și, văzând acest video, mi-am spus nu doar că este uimitor la nivel personal, dar există în această poveste o latură romanescă, de ficțiune, pe baza căreia care aș putea construi acțiunea romanelor mele. Este și motivul pentru care, în ”Ereditate”, la final, Ilario Da ajunge să o întâlnească pe Venezuela, în timpul unui meci de fotbal. Iar, într-un roman viitor, voi scrie despre povestea Venezuelei, despre familia de pe linia maternă, care, în timpul unui meci de fotbal, va întâlni un refugiat politic din timpul dictaturii lui Pinochet. Voi avea astfel două fluvii care vor se vor întâlni în același punct de vărsare.

Înainte de a vorbi despre acțiunea cărții tale, mă gândeam în timp ce vorbeai că, uneori, viața este mai puternică decât orice roman de ficțiune. 

Exact așa este. De altfel, există un citat foarte frumos al lui Aharon Appelfeld care vorbește exact despre asta și spune că realitatea nu-și poate permite luxul de a fi neverosimilă, în timp ce ficțiunea se poate juca în acest ”labirint” (al neverosimilității – n.red.). Și realizezi nu doar că realitatea bate ficțiunea, dar și că, uneori, ficțiunea trebuie să ajusteze realitatea pentru a-i conferi o structură (credibilă – n.red.). 

Știi, de obicei, când citești o carte, îți spui că bun, autorul este mai degrabă genul de filosof, sau mai degrabă genul de povestitor. Tu și cartea ta, ”Ereditate”, m-ați făcut să ajung la concluzia că ești povestitorul prin excelență. Practic, tu descrii, în nici 200 de pagini, întreaga istorie a unei familii, care se trage dintr-un domn francez, totul de-a lungul a 100 de ani. Și toată această saga, în doar 200 de pagini. Pare aproape imposibil. Spune-ne, te rog, cum s-a născut în mintea ta această saga familială?

Mă gândeam la povestea asta de multă vreme, pentru că este inspirată din istoria familiei mele. Deci știam bine povestea exilurilor din familie. Știam despre istoria familiei mele, Bonnefoy, primii care au migrat, plecând din masivul Jura, s-au îmbarcat pe un vas, au traversat Atlanticul și au ajuns în Chile. Acolo, au plantat un butaș de viță-de-vie, cea pe care o pierduseră din cauza filoxerei (boală a viței-de-vie – n.red.) și, astfel, au recreat un pic din Franța lor natală, în străinătate, la 12.000 de kilometri distanță de casă. Apoi, copiii lor au simțit nevoia de a merge la război să lupte pentru Franța, în timpul Primului Război Mondial. Mai târziu, copiii acestora au mers să lupte în cel de-Al Doilea Război Mondial, pentru a apăra o țară, Franța, pe care nu o cunoșteau, despre care nu știau mai nimic. Iar copiii acestora din urmă, în anii 70, au făcut parte din MIR, mișcarea revoluționară de extremă stânga, care lupta împotriva dictaturii lui Pinochet. Și atunci, tatăl meu a fost arestat, torturat, aruncat în închisoare, iar apoi a ajuns în Franța. 

Am realizat că toate aceste povești se întindeau de-a lungul unui secol, din 1873, anul crizei de filoxera, până în 1973, din vremea dictaturii din Chile, și, între acești ani, au avut loc și două războaie mondiale. Iar generațiile care s-au succedat par că se armonizează narativ, metaforic spus, ca într-un borcan de miere sau de nisip. Iar eu purtam în sufletul meu toată această istorie. 

A existat o primă variantă a romanului, un fel de dublură fidelă a realității, de altfel, m-am documentat foarte mult, pentru că voiam să includ întreaga istorie în carte. Dar apoi, mi-am dat seama că trecerile de la o generație la alta erau oarecum complicate, iar lectura cărții ar fi fost prea lungă, prea greoaie. Rezultatul ar fi fost că, pentru a păstra fidel realitatea, aș fi pierdut magia onirică specifică ficțiunii. Cartea am scris-o în doi ani, iar apoi, într-un an, am restrâns acțiunea și am adus-o la forma pe care o are acum romanul. Am înlăturat surplusul, detaliile inutile, mărăcinii, tot ceea ce părea în plus în carte, am înlăturat pulpa cărții, pentru a o rezuma la sâmbure, pentru a ajunge la esența textului. Astfel încât să obțin un roman suficient de lung pentru a acoperi un secol, dar, în același timp, suficient de concis, pentru a putea fi citit dintr-o răsuflare. Acest echilibru, acest dozaj a fost dificil de realizat. Iar asta se obține, desigur, prin trucuri narative, cum ar fi elipsa, specifică scriiturii lui Flaubert. 

Ceea ce mi-a plăcut foarte mult la scriitura ta este felul în care folosești trecutul simplu și viitorul. Mi-a plăcut la nebunie faptul că, la sfârșitul fiecărui capitol, există o frază care relatează ce se va întâmpla peste 30 de ani cu un personaj. Iar apoi, 50 de pagini mai târziu, afli întreaga poveste. De ce ai utilizat acest joc între trecut și viitor? Este un truc literar, nu?

Sigur că da. Este, pe de-o parte, un truc literar, o figură de stil, este ceea ce numim prolepsă și analepsă. Prolepsa îi permite scriitorului să anunțe un lucru care se va întâmpla mai târziu în carte, iar analepsa este cea care, într-o frază, îi amintește cititorului ceva ce s-a întâmplat cu 30 de ani în urmă sau la începutul cărții. Iar aceste prolepse și analepse creează poduri narative și îl țin pe cititor în priză. Pentru că cititorul devine curios să afle nu doar ce s-a întâmplat, dar și cum s-a întâmplat.
În același timp, această tehnică mi-a permis să înscriu fiecare personaj pe linia destinului uman, ca un fel de prevestire a destinului său, ca o marcă a destinului irevocabil, o fatalitate. Este acel Ananke din filosofia greacă, acel destin al personajului care nu poate să se sustragă destinului scris. Mă gândesc acum la acel citat în latină care spune că ”nomen omen”, adică numele unui om este o prevestire a destinului. Am folosit așadar această idee că, din moment ce un personaj prinde viață în carte, să introduc imediat și prevestirea destinului său, lucrurile care urmează să i se întâmple. Pentru a anunța aventurile prin care va trece, ”adventura”, ceea ce trebuie să se întâmple. Și nu are cum să se întâmple altfel. Este un fel de pact pe care îl faci cu cititorul, spunându-i: Iată ce urmează să i se întâmple personajului! Și lasă-mi răgazul să-ți explic cum se va întâmpla. 

De altfel, să știi că personajele tale sunt printre cele mai complexe pe care le-am întâlnit în literatura contemporană. Sunt personaje…bine, ideea este că ești un scriitor ”gurmand” literar, descriind aceste personaje. Și am remarcat un lucru: chiar dacă aparent bărbații sunt personaje principale, de fapt, femeile din cartea ta sunt foarte puternice. Și nu doar în acest roman, ci în toate cărțile tale. Povestește-ne despre personajele tale feminine pe care, de altfel, e imposibil să nu le adori. 

Ei bine, în familia mea, toate femeile sunt foarte puternice, inteligente, strălucitoare, femei care au susținut foarte mult familia. În familia mea, de exemplu, mama mea era diplomat de profesie, ea era cea care călătorea cel mai mult și tot ea asigura banii familiei, ea este cea care ne-a tot mutat pe toți dintr-o țară în alta, iar tatăl meu mergea după ea. Așa că am crescut lângă femei puternice, am și două surori, am și două fete, deci sunt înconjurat de femei remarcabile, care te inspiră, surprinzătoare…

Thérèse, personajul tău, este foarte puternică…

Da, Thérèse chiar este un personaj puternic. Și dacă vrei să știi povestea din spatele personajului, Thérèse chiar a existat. Se numea Thérèse Morisseau și era stră-străbunica mea. Dar, Thérèse cea reală nu era chiar ca personajul. Din ce știu din familie, pentru că, se pare, la sfârșitul vieții era puțin…”obosită”. Dar am vrut să înlătur acest aspect în cazul personajului meu, mi-am permis să nu fiu complet fidel istoriei din familie, tocmai ca personajul să capete în roman acea forță pe care Thérèse cea adevărată nu a avut-o. Pentru ca, în viitor, lumea să și-o amintească mai degrabă ca pe o persoană remarcabilă, mai degrabă decât ca pe o femeie agitată, chinuită. Personajul Margot a fost la fel de important pentru mine. Am vrut ca ea să fie aviatoare și să demonstrez că nu doar bărbații au fost pionieri ai cuceririi cerului, dar că au fost și foarte multe femei în acest domeniu: Amelia Earhart, Adrienne Bolland, Marize Bastier, extraordinare femei aviator, care au avut un aport la fel de important la cucerirea cerului.
Și mă gândesc și la alte cărți, cum ar fi personajele mele Eva Fuego sau Venezuela, din romanul ”Le voyage d’Octavio”, femei care nu sunt sexualizate, ale căror fapte au însemnătate, la același nivel cu bărbații, din punctul de vedere al dedicării, al voinței de fier. 

În cartea ta, este vorba și despre tradiție. Acea tradiție bine înrădăcinată într-o familie și mi s-a părut foarte interesant faptul că ai folosit un obiect anume, ca simbol al tradiției. Este vorba despre o cadă. Și fiecare personaj din cartea ta trăiește o experiență, legată de acea cadă. Fie că este un moment de dragoste, o stare de tristețe profundă sau o decizie, aceea de a pleca pe front. 

Sigur că da…ei bine, revin la ce spuneam, sunt două aspecte. Este un joc între trucurile literare, adică munca de artizan literar care construiește o poveste. Și ești nevoit să traversezi culoare literare străjuite de pereți, ferestre, structuri diferite, toate acestea țin de producția literară propriu-zisă. Și-mi vine acum în minte conceptul lui Platon despre ”poesis”, care cuprinde pe de-o parte creația, producția literară, munca propriu-zisă, care se află în relație cu artistul, poetul, cu lumea ideilor, cu latura eterică a lumii. 
Din acest punct de vedere, al trucurilor narative, acea cadă este pur și simplu o metaforă. O metaforă care mi-a permis să urmăresc generațiile care se succed, exact ca în cazul volierei din roman, obiecte simbol care mi-au permis să surprind imaginea familiei într-un cadru precis, pentru ca cititorul să se simtă la rândul lui bine informat, până la finalul lecturii. Cada este mereu în cadru, deci am asigurat un cadru cheie, ca într-o piesă de teatru, în care ai spații pe care le reperezi și recunoști, și care sunt puncte de referință. Știi probabil, în filmele lui Hitchcock, sau în piesele de teatru ale lui Cehov, există acel MacGuffin, care este de fapt un obiect, pe care îl plasezi într-o carte sau un film, sau o piesă de teatru, și care este un obiect pretext. Și în jurul acestui obiect faci să graviteze personajele, indiferent de obiect. Ceea ce contează este ce se întâmplă în jurul obiectului. Dar atragi atenția publicului asupra acelui obiect, ca să creezi confuzie. Asta este MacGuffin, un procedeu clasic cinematografic. Asta se întâmplă și în cazul căzii din cartea mea. Mai mult, mi-am spus că ar fi ideal ca imaginea de început a romanului să fie aceea a unui om care citește un ziar în această cadă, unde tocmai află că a izbucnit Primul Război Mondial, în timp ce simte un miros puternic de lămâie. Și, mai târziu, când personajul ajunge pe front, va simți miros de obuz, iar acest miros al morții se va confunda cu toate celelalte mirosuri. Și mi s-a părut o imagine destul de frumoasă pentru a o plasa la începutul cărții, dar și pentru că este o aluzie la o celebră frază a lui Kafka, din jurnalul său. În ziua când a fost anunțată declarația de război a Germaniei, în Primul Război Mondial, Kafka scrie: ”Piscina de după-amiază”. Și m-am gândit cât este de ironic, de absurd, de abstract, e aproape ridicol când te gândești la această declarație a unuia dintre cei mai mari intelectuali ai secolului al XX-lea care, în ziua declarări războiului, era la piscină. Așa că a fost o aluzie la acest moment, doar că, în cartea mea, este un om într-o cadă. 

Cada, ca simbol, are în carte și tragismul său, pentru că Ilario Da are un moment la finalul cărții, nu vreau să fac spoiler, dar știi despre ce vorbesc. Ah, uite o întrebare, Ilario Da este inspirat de tatăl tău?

Absolut! Ilario Da este categoric inspirat din viața tatălui meu. Și este și personajul a cărui viață este foarte aproape de adevărul din familia mea. La 17 ani, tatăl meu era membru MIR, Movimiento de Izquierda Revolucionaria (Mișcarea Stângii Revoluționare din Chile – n.red.). Și a fost arestat de Dina, Dirección de Inteligencia Nacional, poliția politică din timpul dictaturii lui Pinochet, a fost trimis într-un centru de tortură, la Villa Grimaldi, timp de 3 săptămâni, apoi a fost trimis într-o închisoare, apoi a ajuns în exil politic la Barcelona, în Europa. Ajuns în Europa, a început să scrie mărturii din timpul torturii, reunite sub titlul ”Relato en el Frente Chileno”, publicate la o editură catalană, cu pseudonimul Ilario Da. Eu am citit acest text la Roma, la Villa Medici și m-am gândit că ar fi interesant să readuc în atenție acest text, să păstrez cele mai puternice momente, să le trec prin filtrul propriei mele scriituri, și să fac astfel să renască un nou personaj, adică Ilario Da din romanul meu, inspirat din viața tatălui meu, tânărul revoluționar care pleacă în final din Chile și ajunge în Franța. Și astfel Ilario Da închide acest cerc al familiei Lonsonier. 

În cartea ta, umorul este fabulos. Există o ironie foarte fină, un umor fascinant, chiar și atunci când vorbești despre război. De exemplu, când Lazare ajunge pe front, nimic din ce credea despre război nu este cum credea el. I se întâmplă tot felul de lucruri, bietul de el va rămâne fără un plămân, dar nu în timp ce luptă pe front, ci într-o scenă parcă de piesă de teatru. De ce această alegere? Pentru că viața este ironică oricum?

Exact! Viața este ironică. Sunt întâmplări neașteptate care apar, iar această ironie este un mijloc de a crea un tot unitar, din felul în care personajelor le este scris un destin anume și felul în care hazardul, uneori ridicol, intervine în viața lor. Pentru mine, acea scenă cu Lazare a fost foarte importantă pentru că voiam să povestesc neapărat despre puțul pentru aprovizionarea cu apă. Și acolo are loc o întâlnire între doi chilieni, unul de origine franceză, iar altul de origine germană. Și este o poveste pe care mi-a spus-o bunica mea, chiar este adevărată. I s-a întâmplat străbunicului meu, care se numea Emile Bonnefoy, și pe care în carte l-am numit Lazare. Și mi s-a părut o poveste cu impact, așa că am inclus-o în primul capitol. Dar și tatăl meu a scris, într-o culegere de povestiri, aceeași poveste. Iar cel de-al doilea soț al bunicii mele, care era epidemiolog și scriitor, a scris și el într-o poveste despre acest moment. Și suntem trei persoane care am scris despre această poveste, fiecare în stilul său, iar asta alcătuiește un fel de povestire colectivă, fondatoare pentru mitologia familiei noastre. 

Vorbeam despre umorul tău din carte, vorbești la un moment dat despre soldații de pe front și scrii: ”Astfel își asigurau supraviețuirea pentru a continua să se ucidă între ei.” Asta chiar este ironia unui război… 
Bun, la final, aș vrea să le transmiți un mesaj cititorilor români, și o spun din nou, cartea ta este fascinantă. O carte de iubit!

Mulțumesc frumos! Și mulțumesc și pentru această primire, m-am simțit ca acasă. Sunt și eu influențat de lecturile din literatura română, o țară cu o mare literatură, mă gândesc la Emil Cioran, Tristan Tzara, Mircea Cărtărescu, care au fost o sursă de inspirație pentru mine. Și este ca un fel de poveste de dragoste această apariție a cărții mele în România. Magdalena Mărculescu și editura Trei au făcut o treabă grozavă. Și cred că avem un drum lung în față în continuare. 

Mulțumesc frumos!

Și eu mulțumesc!