Flesh, romanul scris de David Szalay, aflat pe lista lungă a nominalizărilor la Premiul Booker din acest an, se află în curs de publicare în colecția Fiction Connection a editurii Trei, coordonată de Magdalena Mărculescu: „Este o carte scrisă excelent, care deapănă povestea captivantă a unui personaj care trece prin multe – armată, se mută la Londra, începe cu munci mărunte până se îmbogățește, își face o familie etc. Ce m-a captivat a fost modul narativ și fațetele psihologice extrem de fine ale poveștii, faptul că ai de-a face cu un personaj pe care inițial nu-l prea iubești, care pare că rămâne detașat și rece (asta doar pentru că pare un individ pasiv care dă voie altora să-l împingă în ce direcție vor). Însă intri treptat in umanitatea lui. (…) Este de fapt istoria unui blocaj sentimental: despre masculinitate și abuz, un abuz care deformează destinul emoțional și din care personajul de fapt nu își mai revine: în ciuda faptului că viața pare că merge înainte, el este mai degrabă absent emotional. Cum iese din asta, rămâne să descoperiți pe parcursul lecturii.”

Iată ce spune Anca Bărbulescu despre traducerea romanului:

„Într-o epocă în care suntem obișnuiți ca orice material media consumat să ne spună insistent ce să simțim, „să ne tragă de sforile inimii”, cum s-ar spune în engleză, Carne este, la primul contact, de-a dreptul derutantă. Par să lipsească tocmai oasele poveștii: cum arată personajul principal? Trece printr-un eveniment tragic; ce se întâmplă cu el apoi? Îl regăsim după ani buni: ce a trăit între timp? Ce părere are despre ce s-a întâmplat? Ce simte? În ce fel l-a marcat? E de părere că a făcut bine, că a făcut rău? Apoi observăm spațiul negativ – recenziile cărții și chiar copertele unor ediții au folosit deja adesea comparația cu celebra imagine cu o cupă albă în centru care conturează, în golurile laterale, două profiluri umane. Și atunci ne izbește. E acolo, totul. Nu lipsește nimic din poveste. Doar că nu ni se pune în față. Suntem trimiși să-l căutăm. E în noi.

Ca traducător, te temi adesea să nu spui mai puțin decât autorul. Aici, pericolul prezent la fiecare rând e să nu spui din greșeală mai mult. Fraza pare să curgă simplu, firesc, se traduce aproape singură – apoi o recitești și sesizezi că deja ai interpretat și ai pus în ea ce nu era decât în spațiul negativ ascuns în spate: un adjectiv care implică un strop de regret, un „așa că” în loc de „și” un gest din cap care spune prea multe. Or Szalay e nemilos, își pune cititorul la muncă: stilul e plat până la frustrare, vocabularul limitat cu zgârcenie, concluziile de negăsit. Rezultă de aici o carte seacă? Nici vorbă. Nici pe departe. Tot ce e omenesc nu ne e străin, iar odată procesat, ne zguduie mai puternic decât dacă ar fi fost etalat în pagini întregi de explorări emoționale. Szalay ne spune ce se întâmplă, nu cum, nu de ce, nu pentru ce… dar nu ne ascunde nimic.”