La un moment dat mediam o discuţie extrem de încinsă între sârbii, croaţii şi musulmanii din Bosnia. Era prima dată că aceste grupuri se aflau împreună într-o cameră, de la începerea ostilităţilor. Se vedea că de-abia se abţin să nu dea frâu liber resentimentelor şi furiei.

Bineînţeles că cineva a reuşit să facă o remarcă care să înfurie unul dintre grupurile etnice şi în câteva secunde, camera se umpluse de adversari care ţipau, arătau cu degetul unul către altul şi se îndreptau unul spre altul gata să sară la bătaie. Am simţit că mi se taie răsuflarea şi mi se lasă o ceaţă pe creier. Nu ştiam ce să fac să opresc această situaţie aparent incendiară.

Apoi m-am uitat la colega mea. Ea răsufla încet şi măsurat, cu o umbră de surâs pe faţă, cu picioarele proptite bine pe podea, mâinile aşezate de-o parte şi de alta a corpului, într-o postură deschisă şi vulnerabilă. Era clar cea mai calmă persoană din cameră în acel moment, iar prezenţa ei a reuşit să mă calmeze şi în cele din urmă să îi calmeze şi pe ceilalţi.

O parte din munca noastră de mediatori este aceea de a “ne păstra calmul” chiar şi atunci când ni se adresează acuzaţii şi suntem obiectul furiei părţilor.

Vara trecută, studenţii mei arabi şi evrei, cu care mă aflam în clasă la un curs de mediere şi negociere, şi-au exprimat nemulţumirea faţă de mine în maniera lor tipică, foarte directă (şi zgomotoasă). Ei m-au acuzat că nu eram “corect”, căci schimbasem regulile la mijlocul semestrului. Erau foarte supăraţi. Deoarece am perceput această situaţie ca pe unul din acele momente de cumpănă cu care trebuie să se confrunte în mod obişnuit un profesor, am reuşit să îmi păstrez calmul, să fiu persoana cea mai linişitită din cameră, să mă folosesc de capacitatea mea de a-i asculta şi de a reflecta la cele spuse. Studenţii mei au rămas cu impresia că se făcuseră auziţi. Am ajuns apoi să dialogăm şi în cele din urmă am găsit un teren comun.

   

Fragment din volumul colectiv Psihologia mediatorului