• În primul rând aş vrea să te felicit pentru acest debut literar extraordinar. Legături de sânge tocmai s-a publicat şi în România şi după cum stau lucrurile cred că va fi un adevărat succes. E un roman puternic, extrem de bine scris, cu personaje foarte frumos dezvoltate – te rog, povesteşte-ne cum ai ajuns să scrii această carte.

Mulţumesc pentru complimente! Am început să scriu Legături de sânge în Cape Town, la întoarcerea mea în Africa de Sud, după zece ani în care am trăit departe de ţara mea. Iniţial am vrut să fac acolo filme documentare şi una dintre ideile pe care le aveam atunci era să realizez un scurt-metraj despre ex-preşedintele Thabo Mbeki, care să se concentreze pe oamenii din jurul său, cei care lucrau pentru el fără a fi implicaţi în politică. Până la urmă nu am găsit fondurile necesare realizării acestui proiect, dar ideea în sine a rămas şi, în cele din urmă, m-am înscris la un Master de Creative Writing, la Universitatea din Cape Town şi astfel ideea s-a materializat într-un roman. Rezultatul în sine este mult mai întunecat decât mă aşteptam – personajul Preşedintelui din romanul meu nu îl are ca punct de plecare pe Mbeki. Am descoperit că mi-e mai uşor să îl scriu sub forma unei fabule, fără să dau indicii clare cu privire la geografie şi locul unde se desfăşoară acţiunea.

 

  • Un bărbier, un bucătar şi un portretist – de ce ai ales aceste profesii pentru personajele tale?

Sunt o sud-africană albă, care a atins vârsta adolescenţei în timpul apartheid-ului[1]. Din acest motiv am încercat să înţeleg natura răului colectiv, a complicităţii şi a vinovăţiei. Sunt mai puţin interesată în noţiunile simpliste care definesc răul în forma sa individuală – atunci când este reprezentat de un preşedinte, să zicem, sau de un dictator, sau de un tiran. Ceea ce mă fascinează este că regele nebun nu mai este identificabil cu un singur individ din mijlocul mulţimii, ci se ascunde în fiecare dintre noi iar regimurile politice de genul  apartheid-ului nu fac altceva decât să disipeze erorile şi vinovăţia, astfel încât graniţa care separă pe cei inocenţi de cei vinovaţi devine foarte neclară. De aceea am vrut să privesc mai îndeaproape oamenii care lucrează PENTRU un om puternic, care nu iau decizii politice de niciun fel, dar care, fără să îşi dea seama, contribuie la amplificarea puterii acelui om, facilitând alte tipuri de erori. Bărbierul îl ferchezuieşte în fiecare zi; bucătarul îl îngrijeşte; portretistul îi pictează imaginea, care apoi este folosită la augmentarea puterii lui. Acestea sunt treburile intime pe care ei le îndeplinesc pentru el, treburi care implică atingerea directă şi contactul apropiat cu corpul preşedintelui; am vrut să înţeleg în ce măsură devin ei complici în acest ciclu al abuzului (personal şi politic) care este invariabil pus în mişcare.

 

  • Câţiva dintre ei sunt colecţionari – bărbierul colecţionează păr, soţia portretistului colecţionează obiecte strălucitoare, iar logodnica fratelui bărbierului colecţionează tot soiul de obiecte pe care le găseşte în gunoi. Care este semnificaţia acestei particularităţi comportamentale?

Eşti prima persoană care a observat acest detaliu! Mă bucur foarte mult că nu l-ai ignorat. În calitate de antropolog social, consider că obiectele pe care le strângem şi de care suntem atraşi de-a lungul vieţii sunt de cele mai multe ori indici ai personalităţii noastre, dezvăluind mai mult despre noi decât ar dezvălui limbajul, să zicem.  Există o nuanţă de rit şi fetiş în obiectele pe care aceste personaje le colecţionează – dar e şi ceva sinistru ascuns în spatele acestor obiceiuri… Şi acest comportament se traduce ca o tentativă a acestora de a crea o aparentă ordine şi de a da un înţeles lumii lor. Aceasta a fost una dintre modalităţile prin care am putut arăta felul în care abuzul de putere care apare la cele mai înalte nivele (de exemplu, Preşedintele sau Comandantul) ajunge treptat să corupă tot în calea sa, până şi comportamentele elementare şi gesturile cotidiene.

  • Ţi-ai structurat romanul în trei părţi distinctive. Prima parte este narată de bărbaţi, a doua de femei, iar ultima, din nou, vocea narativă devine masculină. A fost fascinant să descopăr diferenţele din poveştile lor. Cum ai dezvoltat povestea fiecărui personaj? Ai urmărit un personaj de la început la sfârşit sau ai scris în etape?

Din nou, o întrebare foarte bună. Le-am scris în etape. În mare, aceleaşi care apar în versiunea finală a manuscrisului. Mi-am dat seama destul de devreme că nu pot realiza voci de sine stătătoare, originale – nu aveam acces la accente sau dialecte şi nici nu aveam la dispoziţie un anumit tip de limbaj care să mă ajute să creez voci distincte, acestea toate fiind indicatori culturali. Iar eu nu doream să existe nici un indiciu cu privire la locul în care se petrece acţiunea romanului. Am încercat să mă joc cu diverse voci narative în diferite momente ale scrierii romanului, dar am rămas fidelă persoanei a I-a, constantului “eu” pe care l-am adoptat pentru fiecare voce şi fără de care naratorul risca să-şi piardă capacitatea de martor. Aşa că am renunţat să mai lupt cu imboldul de a realiza diferenţe recognoscibile la nivelul vocilor, iar când am atins punctul final, am descoperit că toate abuzurile repetate aproape ciclic au căpătat un nou sens. Titlul romanului l-am ales abia la sfârşit – e felul în care semnalez (sau poate avertizez!) cititorul că nu ar trebui să înceapă lectura acestui roman cu ideea că are în mâini un roman tradiţional, cu personaje construite de-a gata. În schimb, sper că va ajunge de-a lungul lecturii să perceapă personajele ca pe membrii unui cor grecesc, vorbind la unison, apoi devenind ecouri ale celorlalţi, formând un efect de undă.

 

 

  • Fiecare personaj reprezintă – tipologic vorbind – un anume comportament uman: bărbierul este laş, bucătarul este crud, la fel ca şi soţia portretistului. Ar fi corect dacă am spune că romanul constituie într-o oarecare măsură şi un studiu al tiparelor comportamentale? A fost intenţia ta de a realiza aşa ceva?

Uf, nu ştiu, nu sunt sigură. Ar fi un studiu aproape imposibil de realizat în astfel de condiţii! Cred că e mai puţin un studiu al tiparelor comportamentale şi mai repede o foarte limitată şi alegorică explorare a unui naufragiu moral într-o situaţie ce implică abuzul de putere.

 

  • Dacă ar fi să dai o definiţie puterii, care ar fi aceea? Şi ce anume te-a atras la acest subiect?

Sincer, n-am idee! Aşa cum spuneam mai devreme, în momentul în care m-am apucat să scriu Legături de sânge, nu cred că m-am gândit prea mult la cum vor decurge lucrurile. Interesul meu faţă de acest subiect îşi are rădăcina în încercările mele de împăcare cu Africa de Sud, cu ceea ce s-a întâmplat în anii ’80, când nu eram decât o puştoaică albă, prea tânără pentru a fi băgată în seamă. Dar atunci, ca şi acum, am avut senzaţia că a fost o cale de scăpare mult prea uşoară pentru generaţia mea, faptul că eram prea tineri şi nu puteam schimba nimic. Sunt foarte atrasă în general de filosofii care au cercetat la un nivel mai înalt răul ce se ascunde în om. Am fost atrasă mai ales de cel trei categorii umane diferenţiate de antropologul Mahmoud Mamdani. Acestea sunt victimele, călăii şi beneficiarii unui sistem politic abuziv. Pe mine m-au interesat întotdeauna beneficiarii care nu sunt conştienţi de faptul că “sunt” beneficiari ai unui regim politic.

 

  • Care este personajul dvs. preferat?

Am lucrat foarte bine la soţia portretistului, pentru că ea face parte atât din grupul celor fac abuzul cât şi din cel al abuzaţilor – este abuzată într-o oarecare măsură. În plus, e interesant să scrii din perspectiva unui personaj feminin, care re la fel de multă putere ca şi bărbaţii din jurul său.

 

  • Ai crescut în East London, în Africa de Sud; ai trăit o perioadă în Londra şi ai terminat studiile la Universitatea Harvard în Statele Unite. Părinţii tăi trăiesc în Sydney, Australia. Patru continente – patru culturi diferite, şi abia ai împlinit 28 de ani. Cum ţi-a influenţat viaţa şi creaţia această varietate culturală?

Fac parte din generaţia globalizării şi de multe ori descopăr că mă blochez atunci când vine momentul să aleg locul de desfăşurare a acţiunii în scrierile mele. Nu există vreun loc despre care să pot spune că l-am experimentat în profunzime, nu am capacitatea unei “descrieri în profunzime” a niciunui spaţiu geographic – am fost în multe locuri, dar nu am acces la nicio regiune care să-mi susţină scenariile pe care mi le imaginez, aşa cum au scriitorii din vechea generaţie. Rezultatul este că scriu fabule de genul cărţii Legături de sânge sau, cum se întâmplă în noul roman la care lucrez, plasez acţiunea în 8 ţări diferite! Din cauza aceasta cred că trebuie să lucrez foarte mult ca să creez  personaje la care cititorul să se poată raporta. Mă simt oricum privilegiată că am avut şansa de a trăi în diverse locuri din lume în ciuda faptului că părinţii mei sunt profesori – deci nu fac parte din “elita internaţională” care trăieşte global din motive complet diferite. De asemenea, relaţia mea cu Africa de Sud este extrem de complicată – încă mă mai identific ca sud-africană, dar, pe de altă parte, sunt foarte recunoascătoare Australiei pentru faptul că mi-a adoptat familia. Cred că acolo mă voi stabili şi eu, în cele din urmă. Cred că sunt două variante: fie te percepi ca o persoană fără casă, fie te simţi acasă pretutindeni…

  • Unii critici ţi-au comparat stilul cu cel al lui Kafka sau Coetzee. Care sunt scriitorii care te-au influenţat cel mai mult?

Aş vrea eu! Coetzee a fost din totdeauna o mare influenţă în viaţa mea – asta şi pentru că în anii ’80, mama a fost unul dintre primii critici literari care au scris despre opera lui. Îmi place stilul său aerisit şi felul în care foloseşte ficţiunea ca un vehicul al criticii lui literare – e întotdeauna atât de angajat în teorie, fără a deveni strident şi reuşind cumva să susţină interesul cititorului.  Îmi place de asemenea opera lui Norman Rush, care abordează teme intelectuale fără să îşi piardă umorul; şi scrierile lui Joan Didion pentru curajul de a lăsa lucrurile nespuse.

 

 

  • Ce planuri de viitor ai? Ne poţi spune câte ceva despre romanul la care lucrezi acum?

Da, sigur – sunt încă în etapele de început, lucrez la fundaţia poveştii ca să zic aşa, este înfricoşător şi interesant în acelaşi timp. Mai am de terminat studiile post-universitare la şcoala de Antropologie din New York, dar plănuiesc să petrec ceva timp în Sydney anul următor, pentru cercetare şi ca să stau o vreme cu părinţii mei.

 

  • Ai terminat un master în Creative Writing (Creaţie Scriitoricească) la Universitatea din Cape Town. Care a fost cel important lucru pe care l-ai învăţat în cadrul acestui program?

Cred că am învăţat că este crucial să ai un mentor. Cel care m-a ghidat, poetul sud-african Stephen Watson, este încă mentorul meu cu toate că am terminat programul. Este un adevărat dar să te poţi consulta asupra unui proiect aflat încă în lucru cu o persoană atât de inteligentă şi cu o intuiţie literară absolut extraordinară. Cred că de cele mai multe ori, oamenii au senzaţia că scrisul este munca vreunui geniu solitar sau ceva de genul acesta, dar ca majoritatea lucrurilor în viaţă, cele mai bune rezultate le obţii atunci când ai în jurul tău oameni care sunt pe aceeaşi lungime de undă cu tine, care te pot critica şi în acelaşi timp încuraja – şi asta e cam ceea ce ţi se oferă în cadrul unui asemenea program.

 

 

  • Cum ai devenit scriitoare? Există vreo reţetă pentru cariera aceastea?

Am senzaţia că am intrat pe tărâmul acesta prin uşa din spate şi am încă senzaţia că sunt ilegitim numită scriitoare. Nu am avut cursuri de Creative Writing în facultate şi, cu toate că în timpul liceului obişnuiam să scriu proză scurtă şi poeme  (aşa cum majoritatea dintre noi o face), nu am scris nimic important până la romanul Legături de sânge. Presupun că am devenit (sau încă sunt pe cale să devin) scriitoare urmând aceeaşi cale pe care au urmat-o şi alţii înaintea mea: citind extrem de mult întreaga viaţă. Presupun că aceasta e singura reţetă: să laşi cititul să te conducă spre scris.

 

  • În România nu există cursuri de Creative Writing (de fapt, conceptul în sine nu are o traducere oficială).Cât de important crezi că este un astfel de program pentru cineva care aspiră să devină scriitor?  

Nu cred că programele acestea produc scriitori – aşa cum spuneam mai devreme, ceea ce îţi oferă în primul rând este şansa de a te afla într-o comunitate de oameni care se află pe aceeaşi lungime de undă cu tine şi care îţi vor îmbogăţi viaţa intelectuală şi creativă. În plus, programele de genul acesta te pun în legătură cu mentori care te pot ghida şi încuraja într-o direcţie sau alta.  Aceste două aspecte – comunitatea şi mentorul – sunt totuşi accesibile oricui fără a fi nevoie de înscrierea la un curs special (trebuie doar să depui mai mult efort pentru a-i găsi). Spre exemplu, eu am început să frecventez de curând un mic grup de scriitori din New York, împreună cu alţi patru prieteni de-ai mei. Am senzaţia că este la fel de folositor pentru mine – mă forţează să scriu, să citesc cu un ochi critic lucrările altor oameni, să îi las la rândul meu să îmi citească textele şi să le accept părerile. Genul acesta de grupuri îţi oferă şi capital social, astfel încât poţi împărţi cu ceilalţi din experienţa ta şi te poţi folosi de sfaturile pe care le primeşti (nu numai despre literatură, dar şi despre procesul publicării şi, în general, despre acest domeniu).

[1] Apartheidul (care în limba afrikaans înseamnă separare) este un sistem social, politic şi economic rasist impus de guvernele minorităţii albe din Africa de Sud de-a lungul secolului XX. Apartheidul prevedea segregarea raselor (locuirea separată) iar majorităţii negre i se interzicea, printre altele, dreptul la vot şi libera circulaţie. În sens larg, apartheidul desemnează politica de separare a comunităţilor etnice sau rasiale diferite. Practica apartheidului a fost frecvent pusă în practică în istoria modernă. Termenul însă se referă la cazul sud-african.