Apărută în luna septembrie, cartea Femei la graniță. Ce ne scriem când nu ne citește nimeni a ajuns deja la al doilea tiraj! După o primire entuziasmantă atât în rândul criticilor, scriitorilor și cititorilor, o lansare neconvențională în primitorul spațiu Apollo 111, cartea își continuă drumul către librării în acest al doilea tiraj care a fost necesar la doar o lună de la apariția cărții.

„ … cartea despre care scriu aici e în fond un soi de palimpsest final din care autoarele au șters intenționat referințele culturale enorme și în care au pus povești aparent simple care să ne fure ochiul și – cel mai probabil – să nu ne lase să citim imensa bibliografie din spatele textului. Îmi place asta. E o ghicitoare cu care sunt dispus să mă joc la infinit, e un joc intelectual mult mai plăcut decât lectura uneori plictisitoare a jurnalelor de idei sau a cărților în dialog intelectual care de cele mai multe ori mă gonesc și mă fac să renunț la lectură.” – Cristian Fulaș, scriitor, despre lectura acestei cărți, în paginile revistei Matca Literară.

„Este incredibil dialogul dintre Maria şi Alexandra, schimbul lor de replici, în care se completează una pe cealaltă ca într-un dans, o armonie şi o compatibilitate cum rar întâlnești între două femei.
Umorul fin combinat cu sarcasmul, vis-à-vis de situațiile actuale din lume, împletite cu activitățile casnice, dar trecute printr-un filtru atât de smart, replicile care vin una după alta-on point, toate acestea preschimbă cititorul într-un spectator fidel care vrea şi cere mai mult, şi mai mult, şi mai mult.” –
Andreea, @bookish_days

„Dialogul ăsta pare să fi existat dintotdeauna. Am recunoscut, în cadențele lui, pulsațiile unei stări primare de existență, l-am regăsit ca pe un cîntec de leagăn uitat. Îmi imaginez că strecor Femei la graniță. Ce ne scriem când nu ne citește nimeni în trusa de supraviețuire a oamenilor dragi, fie ca oglindă, fie ca manual de orientare în niște teritorii feminine prea rar cartografiate.” – Alexandra Coliban, traducătoare

Cu această (frumoasă) ocazie, am rugat autoarele să ne spună cum au primit această veste:

„Cartea noastră albastră ne-a adus multă bucurie și uimire, mai ales de-a lungul celor trei ani în care am adunat firimituri de texte, când și unde se putea, fără să ne imaginăm ce vor deveni ele. M-am întrebat obsesiv – și încă mă întreb – cât de relevante sunt micile noastre sonde pentru alți oameni. Pentru noi două, în economiile interioare, ce am găsit e petrol, iar dacă substanța asta pe care am scos-o la suprafață e folositoare sau are sens și pentru alți cititori, e o bucurie nesperată, care devine frenetică mai ales pentru că o împărțim. Bine, cărticico!” – Alexandra Rusu

„Îmi e dor de multe lucruri din perioada de trei ani în care am scris, alături de Alexandra, Femei la graniță. Dar cred că cel mai tare îmi lipsește ritualul de lectură a textelor ei și de replică neîntârziată: sindromul replicii la cald, cum i-am spus și în carte. Lectură vijelioasă, urgentă, cu o ploaie de emoticoane la cald și ceva mai lucidă și analitică la rece. La aproape o lună de când a fost publicată cartea, găsesc că e aproape miraculos că textele astea, smulse din țesuturile uneori fragile, alteori împietrite ale vieților noastre au ajuns la alți oameni și, poate, le-au adus bucurie. Sau alte lucruri pe care nu o să le știm niciodată. ” – Maria Tănăsescu