Din cutia Pandorei M, au scăpat deja trei cărți cu povești șocante de viață: istoriile de spionaj ale Fiului Hamasului, dezvăluirile amantei lui Madoff și straniile dileme morale ale unui avocat neamț specializat în crime. 

Ei bine, urmează o poveste cu Saddam neștiutul, așa cum l-a cunoscut doar amanta sa grecoaică, Parisoula Lampsos (vezi mai jos fotografia ei la bătrânețe). Viața mea cu Saddam Hussein se numește următoare apariție din seria Reality Shock de la Pandora M. Suplimentul cultural al Ziarului Financiar (Ziarul de Duminică) aruncă buzduganul, oferind un fragment în avanpremieră. Iată cum își începe povestea cea pe care tot Bagdadul o cunoștea sub numele de cod ”Blonda”:

 

Când l-am întâlnit prima oară pe Saddam Hussein de abia împlinisem 16 ani.

Nimic din ceea ce deprinsesem până atunci nu mă pregătise pentru întâlnirea cu Saddam şi nimeni nu putea să bănuiască felul în care avea să mi se schimbe viaţa dupa acea seară. Până în vara lui 1968 tot ceea se se întâmplase în viaţa mea fusese planificat de dinainte şi singura mea teamă fusese să nu-i supăr pe părinţi şi pe cei şapte fraţi. Mă temusem ca nu cumva, în calitate de fiică şi soră unică, să nu mă port în vreun fel care să îmi facă familia de ruşine.

Ce vremuri fericite erau pe atunci. Totul era atât de simplu.

Nu eram frumoasă, niciodată n-am fost. Dar eram foarte drăguţă. Aveam ochi mari, căprui, şi eram rotunjoară, moale şi pufoasă, aidoma unei gogoşi proaspăt coapte. Aveam părul blond-închis; îmi cădea lung pe spate. Dar altceva era remarcabil la mine, ceva mai greu de definit.

O rudă a încercat odată să le explice copiilor mei:

– Când mama voastră se plimba pe stradă în Bagdad ieşea toată lumea din magazine şi se uita după ea!

E adevărat. Chiar aşa era. Părea că sunt luminată. Şi nu umblam ca alte fete. Picioarele mi dansau. Pofta de viaţă mişca aerul în jurul meu. Şoldurile mi se legănau fără ca eu să-mi dau seama cum se întâmpla aşa ceva. Mama mă certa:

– Nu mai umbla aşa Pari, termină! Şi când stai jos ţine ţi spatele drept, picioarele apropiate şi mâinile pe genunchi!

(…)

Numele tatălui meu era respectat în cele mai înalte cercuri. În jurul nostru locuiau familii irakiene stimate, majoritatea creştine ca şi noi. Crucea Roşie şi multe ambasade îşi aveau sediile în cartierul nostru.

Viaţa de zi cu zi a familiei curgea între graniţe bine delimitate, unde fiecare îşi avea rolul stabilit. Tata era adesea plecat în călătorii de afaceri, iar mama era responsabilă pentru tot ce se petrecea în gospodărie. Când nu eram acasă, eram la club şi socializam cu alte familii din elita Badgadului din acea vreme. Petreceri, cine, înot, tenis, volei, băuturi cu sau fără alcool, un restaurant rafinat – tot ceea ce şi putea dori cineva vreodată. În fiecare joi sărbătoream ziua adolescenţilor. Dansam, ne îndrăgosteam, şi beam Fanta. În fiecare vineri cinam cu familia la club. Apoi tata juca cărţi cu prietenii lui, în timp ce mama îşi petrecea timpul în compania prietenelor ei.

  

 

(…)
Asta era viaţa mea când l-am întâlnit pe Saddam. O fetiţă drăguţă din societatea înaltă a Bagdadului. Habar n aveam de politică. Mă consideram europeană, iar familia mea era creştin ortodoxă. Contrastul dintre mine şi Saddam nici c-ar fi putut fi mai mare.

Saddam avea în jur de 30 de ani când ne-am cunoscut. Însă faptul că era semnificativ mai în vârstă decât mine a contat mai puţin în ceea ce avea să urmeze decât faptul că provenea dintr un mediu radical diferit de al meu. Saddam dusese o viaţă foarte modestă într un sat de lângă Tikrit, un oraş aflat la nord de Bagdad. Tatăl său fie dispăruse, fie murise înainte ca Saddam să se nască. Mama lui s-a recăsătorit mai târziu şi Saddam şi a petrecut o mare parte a copilăriei în casa unchiului său, la Bagdad.

Diferenţele uriaşe dintre experienţa mea de viaţă şi cea a lui Saddam au creat un echilibru ciudat între noi. El îşi lua în permanenţă revanşa. În ceea ce mă priveşte, n-am învăţat niciodată să mă supun. Mi-am ştiut dintotdeauna valoarea. Eram mândră de familia mea iubitoare şi am învăţat de timpuriu că respectul nu înseamnă slăbiciune. Puterea mea era, în felul ei, tot atît de mare ca şi cea a lui Saddam, chiar dacă era diferită.

Mă întreb adesea de ce mai sunt încă în viaţă. De ce tocmai eu am trăit, când atâta lumea a trebuit să moară în Irakul lui Saddam Hussein. Dar nu mă mai întreb cum de i-am stârnit interesul lui Saddam: într-o lume în care supunerea era din ce în ce mai prezentă, eu l-am amuzat din primul moment, prin simplul fapt că eram aşa cum eram.

Bineînţeles că totul s-a schimbat între mine şi Saddam atunci când am înţeles cine era el. Dar în acea primă seară, în acea vineri fatală din august 1968, nu ştiam nimic şi de aceea s-a născut între noi acel echilibru ciudat.

– Să nu te schimbi niciodată, Parisoula, îmi zicea deseori Saddam, să rămâi întotdeauna aşa cum eşti!