Pascal Bruckner se întâlneşte cu cititorii din România, joi 12 iunie, ora 18.30, în Librăria Cărtureşti-Verona. El va lansa romanul său confesiv FIUL CEL BUN.
IATĂ ȘI UN FRAGMENT:
Un alt episod mi‑a decis înclinațiile.
Eram la Clusaz împreună cu niște studenți pentru vacanța de Paște. Alături de prietenul meu Laurent Aublin, vecin de dormitor la internatul Liceului Henri IV, am cunoscut două surori de șaisprezece și șaptesprezece ani. În definitiv, nici noi nu aveam mult mai mult. Eu am flirtat cu cea mai mică, o blondă frumușică, iar ea m‑a invitat să trec să‑i spun la revedere în tabăra de la ieșirea din sat.
Pe la unu noaptea, am intrat într‑un dormitor cu vreo treizeci de paturi. Ținându‑mă de mână, fata m‑a tras spre al ei. Sforăieli ușoare conversau parcă, în șoaptă, alternând, uneori, cu oftaturi ori scurte pufnete nazale. De pe paturile de sus, atârnau brațe tragice ori picioare neînsuflețite, cu șosetele nescoase. Prezența unui băiat a trezit ființele adormite.
Ne‑am înlănțuit ca doi copii neîndemânatici, încercând totul fără a termina ceva. Multe mi‑a dat voie să fac, nimic nu mi‑a permis. În tăcerea din preajmă, sărutările și mângâierile noastre răsunau ca niște tunete. Eram spionați. Saltelele scârțâiau, trupurile se răsuceau iar și iar și mica mănăstire a somnului se transforma într‑un stup zumzăitor.
Îmbrățișările noastre neduse până la capăt trezeau în fiecare nebănuite pofte. În zori, iubitei i s‑a făcut foame și a devorat o pungă de bomboane. Maxilarele îi ronțăiau la urechea mea. Aș fi dorit să fiu migdala ori pralina pe care‑o spărgea în dinți, care cobora de‑a lungul esofagului, îi naviga prin vene și concura la creșterea trupului ei extraordinar. Pe la șase dimineața, m‑a trimis la plimbare, fiindcă urmau să apară supraveghetoarele. Am ieșit pe fereastră și am coborât pe un fel de jgheab pentru a‑mi recupera apoi rucsacul și pantofii. În fața mea, dincolo de culmile munților Aravis, soarele se ridica binecuvântând parcă noaptea mea de glorie.
Nu uitați de lansare:
Un paznic m‑a cules în plină operațiune de îmbrăcare, iar eu i‑am zâmbit pentru a‑l mai potoli. Pesemne mi se putea citi pe chip fericirea, iar el s‑a uitat la mine cu invidie, tot așa cum, în ziua de azi, îi invidiez eu pe sibariții, pe depravații, pe libertinii care pleacă noaptea să și‑o tragă. De la natură, nu sunt un gelos, preocupându‑mă mai mult de independența mea decât de derapajele morale ale celui de alături. Să știu însă că alții se distrează când pe mine mă copleșește mâhnirea, lucrul acesta mă calcă pe nervi. Bărbatul m‑a lăsat să‑mi iau tălpășița, așa că am prins un autobuz până la gara din Annecy.
Degetele încă mai păstrau aroma proaspetei iubite; opiumul savuros al pântecului ei mă îmbăta, așa că am hotărât să‑l păstrez cât mai mult timp cu putință pe pulpa arătătorului. Adulmecam nectarul aproape clipă de clipă. Ajuns la Lyon, am fost întâmpinat de mama, care m‑a privit suspicioasă, fiindcă ar fi trebuit să ajung în ajun.
— Doar știi că ești foarte bolnav, dacă mai faci și cine știe ce, riști ca lucrurile să se agraveze!
M‑am uitat ironic la ea, fiindcă decizia fusese luată: urma să‑mi dedic existența frumuseților trupului feminin.
Leave a Reply