𝗗𝗿𝗮𝗴𝗶 𝗽𝗿𝗶𝗲𝘁𝗲𝗻𝗶, 𝗶𝗮𝘁𝗮̆ 𝗽𝗿𝗶𝗺𝗲𝗹𝗲 𝗽𝗼𝘃𝗲𝘀̦𝘁𝗶 𝗱𝗲𝘀𝗽𝗿𝗲 #𝗰𝗮𝗻𝗮𝗱𝗲𝗰𝗶𝘁𝗶𝘁, 𝗮𝗹𝗲 𝗲𝗰𝗵𝗶𝗽𝗲𝗶 𝗔𝗻𝗮𝗻𝘀𝗶 (𝗲𝗰𝗵𝗶𝗽𝗮 𝗿𝗲𝘀𝘁𝗿𝗮̂𝗻𝘀𝗮̆). 𝗣𝗮𝘁𝗿𝘂 𝗽𝗼𝘃𝗲𝘀̦𝘁𝗶 𝗳𝗿𝘂𝗺𝗼𝗮𝘀𝗲, 𝗮 𝗰𝗮̆𝗿𝗼𝗿 𝗹𝗲𝗰𝘁𝘂𝗿𝗮̆ 𝗻𝗲 𝗹𝗮𝘀𝗮̆ 𝘀̦𝗶 𝗰𝘂 𝗰𝗮̂𝘁𝗲𝘃𝗮 𝗶̂𝗻𝘁𝗿𝗲𝗯𝗮̆𝗿𝗶, 𝗰𝘂𝗺 𝗮𝗿 𝗳𝗶: 𝗼 𝗰𝗮𝗻𝗮̆ 𝗽𝗲 𝗰𝗮𝗿𝗲 𝘀𝗰𝗿𝗶𝗲 𝗖𝗮̆𝗻𝘂𝘁̦𝗮̆ 𝗼𝗺 𝘀𝘂𝗰𝗶𝘁 𝘀̦𝗶 𝗽𝗲 𝗰𝗮𝗿𝗲, 𝗼𝗳𝗰, 𝗼 𝗻𝘂𝗺𝗲𝘀̦𝘁𝗶 𝗶̂𝗻 𝗳𝗶𝗻𝗮𝗹 „𝗰𝗮̆𝗻𝘂𝘁̦𝗮̆” 𝗲𝘀𝘁𝗲 𝗱𝗲 𝗴𝗲𝗻𝘂𝗹 𝗳𝗲𝗺𝗶𝗻𝗶𝗻 𝘀𝗮𝘂…?, 𝗰𝘂𝗺 𝗮𝗿𝗮𝘁𝗮̆ 𝗱𝗲𝗺𝗼𝗰𝗿𝗮𝘁̦𝗶𝗮 𝗶̂𝗻 𝗯𝘂𝗳𝗲𝘁𝘂𝗹 𝗰𝘂 𝗰𝗮̆𝗻𝗶?, 𝗰𝗲 𝗽𝗿𝗼𝗳𝗶𝗹 𝗮𝗿𝗲 𝘂𝗻 𝗮𝗻𝘁𝗶-𝗲𝗿𝗼𝘂 𝗮𝗹 𝗰𝗮̆𝗻𝗶𝗹𝗼𝗿?, 𝗱𝗮𝗿 𝗶𝗱𝗲𝗲𝗮 𝗽𝗹𝗮𝘁𝗼𝗻𝗶𝗰𝗮̆ 𝗱𝗲 𝗰𝗮𝗻𝗮̆?, 𝗽𝗹𝘂𝘀 𝗰𝗲𝘃𝗮 𝘇𝗮̂𝗺𝗯𝗲𝘁𝗲 𝘀𝘁𝗮̂𝗿𝗻𝗶𝘁𝗲 𝗱𝗲 𝗽𝗶𝘀𝗶𝗰𝗮 𝗡𝗲𝗹𝘂 (𝗼 𝗲𝗮) 𝗰𝗮𝗿𝗲 𝗶̂𝗻𝘀𝗼𝘁̦𝗲𝘀̦𝘁𝗲 𝗰𝗮𝗳𝗲𝗹𝗲 𝗱𝗲 𝗱𝗶𝗺𝗶𝗻𝗲𝗮𝘁̦𝗮̆, 𝗱𝗲𝘀𝗽𝗿𝗲 𝗚𝗵𝗶𝗺𝗹𝗶, 𝗱𝗲𝘁𝗲𝗿𝗺𝗶𝗻𝗶𝘀𝗺 𝘀̦𝗶 𝗱𝗲𝘀𝘁𝗶𝗻𝘂𝗹 𝘁𝗿𝗮𝗴𝗶𝗰 𝗮𝗹 𝗰𝗮̆𝗻𝗶𝗹𝗼𝗿-𝗱𝗲-𝗮𝗰𝗮𝘀𝗮̆.
𝗟𝗲𝗰𝘁𝘂𝗿𝗮̆ 𝗽𝗹𝗮̆𝗰𝘂𝘁𝗮̆ 𝘀̦𝗶 𝗼 𝘀𝗮̂𝗺𝗯𝗮̆𝘁𝗮̆ 𝗳𝗿𝘂𝗺𝗼𝗮𝘀𝗮̆ 𝘁𝘂𝘁𝘂𝗿𝗼𝗿! 
𓆝 𓆟 𓆞 𓆝 𓆟
M̲ă̲d̲ă̲l̲i̲n̲a̲ ̲(̲M̲a̲r̲i̲n̲a̲c̲h̲e̲)̲
❝Am stat să mă gândesc în ce an am primit de Crăciun cana mea preferată de citit – cu text haios, crăpată într-o mulțime de locuri de-a lungul timpului – pe care am căutat-o imediat în magazine și am făcut-o cadou, egoist, la rândul meu, ca să am o „dublură” în familie în caz că a mea se sparge. Am găsit poze cu Cănuță, om sucit din ianuarie 2020 și martie 2017, așa că am decis că viața lui (ei?) alături de mine trebuie să fi început în decembrie 2016.
Doar că în primii mulți ani de viață, Cănuță nu a fost cana mea de citit, mai degrabă a fost cana mea de învățat, în care turnam cafeaua cu gustul amărui plăcut al temelor de seminar și ceaiul tare, fără miere al lecturilor din Swift, Cervantes și Stoppard. Și, pentru că nu și-a întâlnit niciodată geamănul, Cănuță a prins mutarea de pe băncile facultății în universul zeului Anansi, unde cafeaua are puțin mai mult lapte și cărțile se citesc altfel.❞
R̲u̲x̲a̲n̲d̲r̲a̲ ̲(̲C̲â̲m̲p̲e̲a̲n̲u̲)̲
❝La mine în bufet e democrație, nu sunt unele căni mai presus de altele, le schimb periodic, când li se termină mandatul. Aș putea să vorbesc despre penultima cană, pentru că îl are pe Don Quijote pe ea, împreună cu Sancho Panza, în drum spre o moară de vânt. În plus, ea nu doar însoțea lecturile (ca un scutier!), ci a și alimentat energiile creatoare ale unui autor, pentru că într-o zi l-am servit în ea pe un Scriitor Român Contemporan. Dar SRC a râs de ea!… Așa că nu v-o arăt.
Nu, nu despre cana asta voi vorbi, ci despre cea de acum – o cană simplă, albastră, cu buza ciobită. Un antierou al cănilor. Aș putea să spun că e o rană de război și să mitizez toată povestea ciobului, dar ea e de fapt o cană cehoviană, cu o viață destul de banală, iar rana și-a căpătat-o în urma unui minor accident domestic, pe care nici nu-l mai țin minte, cum mor personajele la Cehov, fiindcă au băut ceai fierbinte și au ieșit fără căciulă. E o cană de „la bine și la greu”, o cană care zice „orice-ai citi, nu uita că trăiești în Cehov”, cana zborurilor nu prea înalte și a hăurilor nu prea adânci. E o cană care, pentru felul în care ține amăgirile departe de mine, ar merita poate un rapsod mai bun. Dar eu nu știu să scriu, știu doar să fac ceaiuri și să citesc.❞
A̲l̲i̲n̲ ̲(̲C̲r̲o̲i̲t̲o̲r̲u̲)̲
❝Cana (care nu-i tocmai o cană, mai degrabă o cănuță, o ceșcuță, ceva) e soră cu cafeaua și, dacă n-ai vreo pisică prin preajmă s-o răstoarne, geaba cafea. Dar am pe-aici două pisici, pe Nelu (care-i pisică, nu motan, long story) și pe Gimli (la fel ca piticul roșcat din Stăpânul inelelor, numa’ că-i negru). Nelu vine dimineața la cafea, dă cu botul de fundul ceștii, că e caldă și afară-i frig, și se lipește de tine. Gimli, cînd vede ceașca, se uită nedumerit în jur (ce-i cu asta, de ce-a crescut aci) și intră în alertă. Ciulește urechile, pune capu-n pept, din ochii verzi scapără dezastre și dă să-ngroape ceașca oriunde ar fi ea, scurmă locul cu gheruța, îi vezi între musteți uimirea și încremenirea. Asta nu-l împiedică să-și bage coada-n ea, în ceșcuță (are o coadă mare și frumoasă și dihania știe), și defilează cu picuri de cafea cu tot pe printul cărțiidelaanansi la care lucrezi. Ăsta-i Gimli, asta-i Nelu, prietena cafelei, care-i caldă și e în cană-cănuță-ceșcuță.❞
B̲A̲S̲ ̲(̲B̲o̲g̲d̲a̲n̲-̲A̲l̲e̲x̲a̲n̲d̲r̲u̲ ̲S̲t̲ă̲n̲e̲s̲c̲u̲)̲
❝Cana fără nume
Cana mea nu e o cană, e ideea platoniciană de cană, iar diferitele ei întrupări (încănări) sunt supuse determinismului, unui perpetuu destin tragic ce are la bază mâinile soției mele. La noi în casă circulă acest îndemn sapiențial: dacă-ți iubești cana, spală-ți-o singur, nu i-o lăsa Oanei. Mai curând aș vorbi despre cănile de la birou, adevărați soldați în legiunea străină, care-și datorează viața lungă tocmai îndepărtării de casă: am avut o cană albă, pe care scria Frankfurter Buchmesse, care-mi amintea în fiecare dimineață că sunt editor-achizitor, pe care o moștenisem de la Vasile Ernu. Cana a dispărut când am schimbat joburile, după 15 ani și am luat-o, în perioada de șomaj, să vadă și ea locurile unde plec eu în weekenduri sau vacanțe. Șocul a terminat-o! Am mai avut o cană luată de la Cărturești, pe care scria că sunt „book lover”, dar și ea a ajuns acum în tărâmul umbrelor. În ultima vreme încerc să păcălesc soarta și jonglez cu diferite căni simple, de care încerc să nu mă atașez, ca să nu sufăr prea mult. Bineînțeles că între ele se află una la care țin foarte mult și pentru viața căreia mă rog în fiecare dimineață, dar n-am s-o arăt, pentru că zeii stau cu ochii pe bucuriile noastre, ale muritorilor.❞
𝐂𝐎𝐍𝐂𝐔𝐑𝐒𝐔𝐋 prin care 3 cititori vor primi câte două noutăți Anansi. World Fiction la alegere și 
un ceai (pachetele vor pleca către cititori după perioada sărbătorilor de iarnă) se desfășoară în continuare pe paginile noastre de Social Media. Tot acolo vă invităm să citiți restul poveștilor din campanie. Sărbători cu bine tuturor! 😊
Leave a Reply