Dacă tot e bal cu ”The Wall”, avem și noi o anecdotă simpatică. Am selectat-o din clasicul volum al psihologului australian George W. Burns, 101 poveşti vindecătoare pentru copii şi adolescenți:
De vreme ce o istorie nu devine cu adevărat o poveste până ce nu are un final cu o ”morală”, mi se pare de ajutor, în schiţarea unei poveşti, să începem cu sfârşitul. Un exemplu de poveste creată pornind de la cunoașterea inițială a finalului s-a petrecut când nu demult i-am telefonat lui Tracey Weatherhilt, un psiholog şcolar care mi-a oferit cu generozitate timpul şi ideile ei în scopul planificării acestei cărţi. Secretara ei a răspuns la telefon:
– Aici Ministerul Educaţiei.
Fragment din:
În timp ce aşteptam să mi se facă legătura cu Tracey a început melodia de fundal – şi ceea ce s-a întâmplat mai apoi a transformat această conversaţie telefonică într-o poveste ce merită reprodusă aici. La telefonul Ministerului Educaţiei m-am pomenit ascultând melodia „Another Brick in The Wall” a trupei Pink Floyd, care spune: „Nu avem nevoie de educaţie. Nu avem nevoie de controlul minţii. Nu vrem sarcasm mușcător la clasă. Profesori, lăsaţi copiii în pace!”. Când Tracey a răspuns la telefon şi i-am spus povestea, a râs şi a spus:
– Stai să le spun şi colegilor despre asta!
Amândoi aveam o poveste de spus din cauza finalului: ascultarea unui cântec antieducaţie în timp ce aştepţi legătura la Ministerul Educaţiei. Fără acesta, nu ar fi nicio poveste de spus şi nici nu aş fi avut acest exemplu pentru a sublinia faptul că finalul face povestea.
Leave a Reply