Părinţii buni fac de obicei prea multe pentru copii lor. Aceasta este marea lor greşeală. Şi consecinţa acestei erori este că ei nu spun „Nu!“ suficient de mult.
Trebuie să îmi reamintesc faptul că premisele unei vieţi fericite ca adult, pe care le creăm încă din copilărie, nu constă în excursii la Disney World sau într‑o scrisoare în care se transmite vestea admiterii la Harvard. Este nevoie să îmi reamintesc că cea mai mare nevoie a copiilor mei este ca eu să le ofer timp, interes, iubire, ghidare şi abilitatea mea de a spune nu.
O cale pentru a face acest lucru este să nu oferim prea mult, prea devreme. Fără BMW-uri pentru elevii de liceu, vă rog. Fără carduri de cumpărături cu sume nelimitate la magazine de firmă. O cale de a proteja inocenţa copilăriei şi de a păstra capacitatea copiilor de a simţi mirarea şi entuziasmul este să ne asigurăm că ei îşi dau silinţa pentru a obţine acea plăcere, îşi folosesc imaginaţia, îşi pun bani deoparte sau pur şi simplu aşteaptă.
Fragment din Copil fericit – adult fericit. Cinci pași pentru a-i ajuta pe cei mici să-și conserve bucuria pe tot parcursul vieții, de Edward M. Hallowell
Toate acele lucruri atrăgătoare sunt în regulă, cred, dacă nu sunt oferite în mod exagerat, dar sunt periculoase pentru că îi pot distrage atât pe părinţi, cât şi pe copii, de la ceea ce contează: să înveţe cum să facă faţă adversităţii şi cum să creeze şi să mențină bucuria.
Zilele trecute eram la birou şi lucram, iar Tucker m‑a strigat: „Tată, sunt plictisit!“, folosind un ton al vocii special, de parcă ar fi ars casa. Aveam ceva urgent de rezolvat.
„Ei bine, Tucker“, i‑am răspuns, „Sunt convins că vei găsi ceva de făcut“ . Era o vreme când m‑aş fi ridicat de la birou, lăsând deoparte ceea ce făceam, şi l‑aș fi ajutat pe Tucker să scape de plictiseală, de parcă aceasta ar fi fost un bau‑bau. Acum cred că nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Acum cred că datoria mea este să nu merg la el în acel moment de plictiseală. Cred că ar fi fost o mare greşeală dacă m‑aș fi grăbit să merg la Tucker când era plictisit, ca şi cum ar fi fost rănit.
Aşa că am rămas la etaj să lucrez, de data aceasta cu ureachea ciulită (Poţi ciuli o ureche?) pentru a detecta orice sunet suspect care venea de jos. După o jumătate de oră, am coborât să văd ce făcea Tucker. L‑am găsit stând pe podea în camera sa, lângă o construcţie nemaipomenită, făcută din cărţi de joc. „Acesta este un hotel din cărţi de joc“, a proclamat Tucker cu mândrie. Nu mai făcuse până atunci o structură din cărţi de joc, iar eu nu i‑am sugerat asta vreodată. Probabil că a citit undeva sau a auzit de la unul dintre prietenii săi. În orice caz, această primă încercare de construcţie de cărţi de joc era o frumuseţe.
Ca părinte, a trebuit să mă străduiesc foarte mult pentru a învăţa să nu intervin sau să spun nu. Nu este uşor, dar după ce devine obicei, nu mai este atât de dificil. Şi fie că îţi vine să crezi sau nu, copiii chiar vor ca noi să facem asta. Până la urmă, lumea le va spune „nu“ în curând şi nu se va grăbi să le ofere distracţie şi mâncare atunci când sunt plictisiţi; le facem o favoare dacă îi pregătim de acasă pentru aceste situații.
Leave a Reply