Copilul german un nou roman semnat de Camilla Läckberg a apărut de curând în rafturile librăriilor. Este cea de-a cincea carte a scriitoarei suedeze, după Prințesa ghețurilor, Predicatorul, Piază rea și Cioplitorul în piatră.

De această dată, Camilla Läckberg îmbină o poveste contemporană cu experiența emoționantă de viață a unei tinere femei din anii ‘40.  

 

“Absentă, băgă în gură o caramea cu ciocolată Dumlekola, pentru a se consola, în timp ce aruncă o privire spre caietele aflate pe birou, lângă computer. Textul limpede al mamei sale îi cerea imperios atenția. Era dezbinată între teama de a se uita la cele scrise de Elsy și curiozitatea legată de ce ar fi putut găsi. Încetișor, se întinse după primul caiet. Îl cântări în mână. Era subțire, asemănător maculatoarelor folosite în școala primară. Erica își trecu degetele peste copertă. Numele fusese scris cu stiloul însă, odată cu trecerea anilor, cerneala albastră pălise. Elsy Moström.

Acela fusese numele de domnișoară al mamei sale. Luase numele de Falck în urma căsătoriei cu tatăl Ericăi. Erica deschise caietul cu precauție. Paginile erau liniate cu albastru. În partea de sus era trecută data: 3 septembrie 1943. Citi prima propoziție:

Nu se mai termină odată războiul acesta?

 

Fjällbacka, 1943

 

Nu se mai termină odată războiul acesta?

Elsy ronțăi capătul stiloului, gândindu-se la ce ar mai fi putut scrie. Cum să transpună în cuvinte sentimentele pe care le avea în legătură cu acel război care nu implica și propria ei țară, dar totuși o făcea? Îi părea ciudat faptul că scria un jurnal. Nu știa de unde-i  venise ideea, însă era ca și cum simțise nevoia de a-și formula toate gândurile cu privire la traiul pe care îl ducea, trai ce-i era atât familiar, cât și necunoscut.

Din unele puncte de vedere, abia dacă își mai amintea vremurile dinainte de război. Avea treisprezece ani, curând urma să împlinească paisprezece; avusese doar nouă ani la izbucnirea conflictului. De-a lungul primilor ani, ei nu observaseră prea mari diferențe, cu toate că adulții păreau să acorde lucrurilor o atenție sporită, devenind brusc interesați de știri, atât de cele din ziare, cât și de cele de la radio. Atunci când stăteau în sufragerie și ascultau radioul, păreau agitați, temători și, într-un mod straniu, captivați. În ciuda situației, evenimentele ce se desfășurau în lume erau captivante — amenințătoare, însă captivante. În rest, viața părea cam la fel ca și până atunci. Vasele plecau în larg, apoi se întorceau acasă. Uneori, captura era bună. Alteori nu. Pe țărm, femeile își vedeau de sarcinile zilnice — aceleași sarcini pe care le îndepliniseră și mamele, și bunicile lor. Aveau copii de născut, rufe de spălat, case de rânduit. Era un ciclu nesfârșit, însă războiu amenința să le tulbure atât deprinderile obișnuite, cât și realitatea de zi cu zi. Încă din copilărie, ea fusese conștientă de acea tensiune mocnită. Iar în clipele respective, războiul aproape că venise peste ei.

— Elsy? își auzi mama strigând-o de la parter.

Închise repede caietul, punându-l în sertarul de sus al micului său birou aflat lângă fereastră. Își petrecuse atât de multe ore stând la el, făcându-și temele, însă odată încheiată perioada școlii, biroul nu-i mai servea la nimic. Se ridică, își netezi fusta, apoi coborî la mama sa.

— Elsy, mă poți ajuta cu apa?

Chipul mamei părea sleit și cenușiu. Își petrecuseră întreaga vară locuind în cămăruța de la subsol, în vreme ce restul casei îl închiriaseră vizitatorilor estivali. Pentru banii primiți, trebuiau să spele, să gătească și să-i servească pe chiriași — un avocat din Göteborg, alături de soția lui și de cei trei copii neastâmpărați — cu toții extrem de pretențioși. Mama lui Elsy, Hilma, fusese nevoită să lucreze neîncetat, cât era ziua de lungă, ba chiar și seara, spălând rufe, pregătind coșuri de picnic pentru excursiile lor cu barca și făcând ordine după ei prin casă. În același timp, mai trebuia să se ocupe și de propriile ei treburi.

— Stai jos și te odihnește o clipă, mamă, zise cu blândețe Elsy, punându-i șovăitor mâna pe umăr.

Hilma tresări când îi simți atingerea. Niciuna din ele nu era obișnuită cu atingerile, însă după o scurtă pauză, femeia își puse propria-i mână peste cea a fetei sale și se cufundă, recunoscătoare, într-un scaun.”

Fragment din “Copilul german” de Camilla Läckberg