Pâinea cea de toate zilele a specialistului în drept penal din Nord era delincvenţa la nivelul toxicomanilor seropozitivi. Cea a specialistului în drept civil de la Vienne era contenciosul în domeniul consumului şi al creditului. Cum am mai spus, Vienne este un oraş burghez, Isère nu este cel mai sărac dintre departamentele Franţei, însă lui Étienne i-au ajuns doar câteva săptămâni pentru a descoperi că trăia într-o lume în care oamenii se prăbuşeau sub greutatea datoriilor de sub care nu reuşeau să se mai ridice.

În timpul proceselor civile, mica poveste a unui zid despărţind două proprietăţi ori a unui inconştient care risipea apa pur şi simplu îl răcorea, rupând pentru câteva zeci de minute succesiunea monotonă a creditorilor care aduceau, cu portăreii, în faţa justiţiei, debitorii falimentari.

Étienne nu fusese pregătit să facă faţă acestei forme de eşec social nici de către viaţă, nici de către studii. Singura dată când unul dintre profesorii lui de la Şcoala Naţională de Magistratură le vorbise despre dreptul de consum, acesta a făcut-o cu un manifest dispreţ plin de ironie, ca şi cum ar fi fost vorba despre o categorie a dreptului destinată imbecililor, celor ce semnează contracte fără a le citi şi pentru care e pură demagogie să ceri să fie asistaţi. Baza dreptului civil, aflai din cursuri, este contractul. Iar fundamentul contractului este autonomia voinţei şi egalitatea părţilor. Nimeni nu se angajează, ori nu ar trebui să o facă împotriva propriei voinţe, iar cei care alunecă într-o asemenea situaţie nu au decât să suporte consecinţele. Data viitoare vor fi mai prevăzători.

(…)

De când urmărea defilând la audieri persoanele citate, începuse să vadă cu alţi ochi toată hârţogăria cu pricina. Descoperise cu câtă uşurinţă puteau fi convinşi cei săraci că, şi aşa săraci cum erau, tot îşi permiteau cumpărarea unei maşini de spălat, unui automobil, unei console Nintendo pentru copii ori, pur şi simplu, ceva de mâncare, toate acestea urmând să le plătească mai târziu, ceea ce nu îi va costa, aşa-zicând, nimic mai mult decât dacă ar fi făcut-o cu banii jos. Spre deosebire de împrumuturile mai bine controlate şi mai puţin costisitoare autorizate de băncile cunoscute, cărora instituţiile de creditare le sunt, de altfel, afiliate, contractele despre care era vorba se încheie cât ai clipi din ochi: nu trebuie decât o semnătură în josul unui formular tipizat, numit „ofertă prealabilă“.

   

Trailerul filmului ”Toutes nos envies” inspirat după romanul ”Alte vieți decât a mea”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=YxDsfqTgMDQ]  

     

Lucrul se poate face la casa oricărui magazin, are valabilitate imediată, se poate prelungi tacit, iei ce vrei, când vrei, dându-ţi-se plăcuta impresie că practic nu dai un ban. Termenii în care sunt redactate ofertele nu fac nimic pentru a risipi minunata impresie. Nu apare cuvântul împrumut, ci noţiunea de „rezervă bănească“, nici cuvântul credit, ci „facilitate de plată“. Vi se spune, de exemplu: „Aveţi nevoie de 3.000 de euro? Ce părere aveţi de 3.000 de euro pentru doar un euro pe lună? Ei bine, dragă doamnă, pică la fix, întrucât, fiind o clientă fidelă – a magazinului nostru, a centrului nostru de vânzări prin corespondenţă -, ne-aţi fost recomandată spre a beneficia de o ofertă absolut excepţională. Chiar de astăzi puteţi cere deschiderea unei rezerve de credit putând merge până la 3.000 de euro“.

Costul extrem de ridicat al creditului apare doar pe verso, cu litere foarte mici, iei sau nu la cunoştinţă lucrul acesta, cel mai adesea nu, oricum semnezi fiindcă este singurul mijloc, când nu ai bani, să-ţi cumperi ceea ce ai nevoie, sau nu întotdeauna ceea ce ai nevoie, ci doar ceea ce îţi doreşti, pur şi simplu ceea ce îţi doreşti, întrucât chiar şi atunci când eşti sărac ai dorinţe, asta-i drama. Acolo unde banca, din prudenţă, spune nu, instituţiile de creditare zic întotdeauna da, iată de ce bancherii îşi trimit acolo, cu amabilitate, clienţii ajunşi în roşu financiar. Stabilimentele de care vorbim nici nu ţin să afle că sunteţi înfiorător de îndatoraţi. Nu controlează nimic. Nu vă solicită decât să vă puneţi semnătura în josul formularului de ofertă şi să cheltuiţi cât aveţi chef. Totul merge bine câtă vreme vă plătiţi rata lunară sau, mai bine zis, ratele lunare, întrucât caracteristica acestui tip de creditare este că se cumulează, în aşa fel încât te trezeşti ca nimic cu vreo zece formulare. Inevitabil, apar şi incidentele de plată: nu mai puteţi face faţă. Organismul de creditare intentează acţiune în instanţă, cerând acoperirea sumei datorate, plus a dobânzii prevăzute în contract, plus a penalităţilor produse de întârziere, şi acestea prevăzute tot în contract, ceea ce duce la o sumă cu mult mai mare decât v-aţi fi putut închipui.

Fragment din romanul ”Alte vieți decât a mea”