Monumentul. Nu era, în primul rând, o statuie; mai exact, nu era reprezentarea unui om sau a unui animal. Era o columnă cu patru laturi plane care se ridicau, apropiindu-se, spre un apex neted, conic.

Materialul din care era făcută sugera sticla, dar la o scară imposibilă, ridicolă. Era albastru: albastrul profund și impenetrabil al unui iezer, în același timp pașnic și cumva amenințător. Nu era transparent, totuși transmitea sugestia translucidității. Partea pe care o vedeam noi — cea nordică — era presărată cu petice albe. Și am înțeles, uluit, că era gheață, care sublima lent sub lumina zilei umede. Pădurea distrusă de la baza sa era jilavă de ceață, iar locul unde monumentul atingea solul era invizibil sub mormane de zăpadă care se topeau.

Fragment din:

Stephen King, despre Robert Charles Wilson: “în prezent, este probabil cel mai bun autor de SF”.

Gheața și valurile de aer nefiresc de rece care soseau dinspre pădurea dezrădăcinată confereau mister scenei. Mi-am imaginat obeliscul ridicându-se ca un imens cristal de turmalină dintr-un ghețar subteran… dar astfel de lucruri se petrec doar în vise. I-am spus asta lui Hitch.

— Atunci om fi în Țara Viselor, Scotty. Sau poate în Oz.

Alt elicopter a apărut de după deal, survolând prea jos ca să ne simțim în largul nostru. Am îngenuncheat printre pinii doborâți și le-am simțit aroma puternică în aerul rece. După ce aparatul a dispărut dincolo de deal, Hitch m-a atins pe umăr:

— Ai văzut destul?

Am încuviințat din cap. În mod clar, nu era înțelept să mai rămânem, deși o părticică încăpățânată din mine dorea să mai zăbovească până ce monumentul căpăta sens, să restabilească puțin echilibrul mintal din adâncul obiectului albastru ca gheața.

— Hitch, am rostit.

— Da?

— Acolo jos, pe el… nu ți se pare ca o scriere?

A mijit ochii și a mai privit o dată cu atenție. A făcut o ultimă fotografie.

— Pot fi niște litere. În niciun caz în engleză. Suntem prea departe ca să le disting și n-o să ne apropiem.

Stătuserăm deja prea mult.