Ataşamentul în psihoterapie (de David J. Wallin) m-a trimis pe o pistă falsă iniţial, gândindu-mă că, foarte probabil, va fi o carte în care e vorba despre relaţiile atât de apropiate care se construiesc între psihoterapeuţi şi clienţi şi câteva (mă rog, mai multe, având în vedere mărimea considerabilă a cărţii) opinii şi sfaturi despre cum ar trebui gestionate aceste relaţii. În schimb, am ajuns să descopăr o expunere pe larg a teoriei ataşamentului, în curtea căreia însă locuiesc teoriile surori (mai mici) ale intersubiectivităţii şi relaţionale, o expunere mereu însoţită de cercetări clinice, neurologice, psihologice şi sociologice.

 

 

 

Avându-şi părinţii în psihanaliză, teoria ataşamentului este o viziune în profunzimile afectului fisurat al fiinţei, făcând o incursiune în ontogeneză, până la primele luni din viaţa individului. Din fericire, nu se ajunge cu cercetările până la perioada intrauterină, performanţă înregistrată de Melanie Klein. Şi pentru că a venit vorba de cunoscuta psihanalistă, numele ei nu este ocolit în acest tratat, însă personajul ei nu beneficiază aici de cunoscutele laude.
 
Ba mai mult, ea ne este prezentată de către John Bowlby, ”inventatorul’’ teoriei ataşamentului şi discipolul Melaniei, văzută ca un profesionist crud, pe care erudiţia şi faima l-au dezumanizat. Totodată am reîntâlnit, pentru a nu ştiu câta oară, tiparul savantului depăşit de propriile descoperiri şi ajuns din urmă şi întrecut de propriul discipol (tipar care îmi produce o oarecare nelinişte). Pentru o lămurire nemijlocită de propria-mi percepţie, redau mai jos citatul cel mai sugestiv:
 
Bowlby era profund nemulţumit de explicaţiile psihanalitice din vremurile sale – precum cele ale Melaniei Klein, care localiza originile dezvoltării sănătoase sau patologice exclusiv în fantasmele copilului şi nu în realitatea relaţiilor formatoare ale copilului. Cu mai puţin de un an înainte de moartea sa în 1989, Bowlby şi-a exprimat propria viziune într-un interviu cu Robert Karen (1994): “Sunt de părere că evenimentele din viaţa reală – modul în care părinţii îşi tratează copilul – sunt de o importanţă crucială în determinarea dezvoltării, iar Melanie Klein nu acceptă nimic de acest fel. Ideea că relaţiile interne reflectă relaţiile externe lipseşte total din gândirea sa.” Bowlby a fost supervizat de Klein pe parcursul formării sale analitice. Lucrând cinci zile pe săptămână cu un băiat chinuit de anxietate, Bowlby a fost consternat când Klein i-a interzis să se întâlnească cu mama exagerat de anxioasă a micului pacient. Această consternare s-a transformat în oroare atunci când după trei luni mama copilului a fost spitalizată cu depresie şi agitaţie şi singura reacţie a lui Klein a fost de enervare că acum nu mai are cine să-l aducă pe băiat la tratament: “Faptul că această femeie amărâtă a suferit o cădere nu a reprezentat nici un interes pentru ea… Acest lucru, sincer să fiu, m-a îngrozit. Din acel moment misiunea mea în viaţă a fost să demonstrez că experienţele din viaţa reală au un foarte mare efect asupra dezvoltării.”
 
Nevoia de ataşament a nou-născutului este un dat biologic şi programat genetic. Şi cu asta, dispare viziunea erotică sau romantică despre relaţia mamă-copil. Pentru a putea avea parte de îngrijire, protecţie în faţa pericolelor externe şi suport în cazul pericolelor interne, copilul se ataşează de părinte. Aproape că îl iubeşte necondiţionat, cu toate defectele lui sau lipsa de abilităţi de a-şi creşte copiii, numai să fie protejat atunci când are nevoie şi să primească o îngrijire cât mai benefică. Protecţia şi îngrijirea psihică şi morală sunt incluse aici. Copilul urmăreşte atât o creştere corporală, cât şi psihologică. Dacă acest lucru este universal valabil, adică dacă toţi nou-născuţii urmăresc acelaşi lucru în relaţia cu părinţii lor, diferenţele se vor impune la ceea ce oferă şi cum oferă la cerere părinţii copiilor lor. Impactul este major, de natură să genereze la bebeluşi un pattern de comportament care va rămâne acelaşi de-a lungul vieţii în proporţie de aproximativ 80%. Dacă părinţii nu vor şti să ofere un model optim de ataşament copiilor lor, rezultatul va fi că aceştia vor dezvolta tulburări de ataşament.
  
  
 
   
       
Aceste tulburări au fost descoperite, reconfirmate şi teoretizate cu prilejul celui mai faimos experiment din domeniul ataşamentului uman. Poartă denumirea de “Situaţie străină’’, îi aparţine lui Mary Ainsworth (urmaşa pe linie academică a lui Bowlby) şi constă în urmărirea bebeluşilor de 12 luni în situaţia în care mama lor pleacă din camera experimentală în care se află. În cameră apar persoane străine şi totodată copiilor li se oferă obiecte şi oportunităţi de explorare a mediului. Focusul major în acest experiment a fost pe reacţiile bebeluşului faţă de mama lor atunci când aceasta a revenit în încăpere.
 
În mod surprinzător chiar şi pentru cercetători:
 
  • Unii şi-au evitat total mama atunci când aceasta a revenit, dedicându-se explorării camerei (copiii evitanţi). Ceea ce s-a întâmplat aici a fost o inhibare absolută de către bebeluşi a propriilor emoţii şi nevoi, pentru că în sânul familiei aceştia aveau parte de nişte părinţi care respingeau apropierea, refuzau ofertele de apropiere ale copiilor şi se retrăgeau când copiii lor erau trişti. Blazarea şi indiferenţa acestor copii faţă de propria mamă este dezminţită de măsurătorile fiziologice: pulsul este ridicat, semn al prezenţei emoţiilor, iar creşterea nivelului de cortizol este mai mare decât în cazul copiilor siguri.
  • Un alt tip de reacţie înregistrat a fost denumit ambivalent: cei furioşi şi cei pasivi la revenirea mamei. Aceşti copii au fost atât de preocupaţi de prezenţa mamei lor, încât au creat o ruptură cu mediul, pierzându-şi total interesul pentru explorare. Ei s-au simţit copleşiţi, au fost imposibil de consolat de către mama reîntoarsă, au refuzat îmbrăţişările mamei sau au rămas neconvinşi că aceasta e prezentă cu adevărat. Cauza unor astfel de reacţii – aceşti bebeluşi aveau mame care în cel mai bun caz erau disponibile ocazional şi imprevizibil şi le inhibau autonomia, ceea ce explică lipsa de interes pentru explorare.
  • Cum se comportă însă bebeluşii siguri, beneficiarii unei bune relaţii de ataşament cu mama? Aceştia explorează liberi mediul, plâng la absenţa mamei, însă sunt consolaţi imediat atunci când aceasta revine. Se bucură de îmbrăţişările ei pentru un timp, după care reîncep explorarea, joaca. Cum sunt părinţii acestor bebeluşi siguri? Sunt senzitivi, responsivi la semnalele bebeluşului şi la ofertele acestuia de apropiere şi de contact. Comportamentul acestor mame tinde să reflecte senzitivitate, şi nu lipsă de implicare, acceptare, şi nu respingere, cooperare, nu control, disponibilitate emoţională în loc de distanţare.

Citiți continuarea recenziei realizate de Mihaela Costea în revista online CafeGradiva.