Leon, un tânăr de culoare în vârstă de 17 ani, pe care l‑am întâlnit în urmă cu câţiva ani într‑un oraş din Est, era unul dintre elevii unei şcoli de vară Upward Bound. Era ultimul la toate materiile, testat, evaluat şi oficial etichetat ca fiind aproape analfabet. La întâlnirea la care am participat, toţii elevii, unii de culoare, alţii albi, toţi săraci, au fost invitaţi să vorbească cu profesorii lor de la şcoala de vară despre propriile experienţe legate de şcoală şi despre cum s‑au simţit în acele situaţii. Până spre seară, destul de târziu, Leon nu a vorbit. Atunci când a făcut‑o, nu a spus multe. Dar ceea ce a spus nu voi uita niciodată. S‑a ridicat, ţinând în faţa lui un exemplar din cartea lui Martin Luther King, Why We Can’t Wait (De ce nu mai putem aştepta), pe care o citise sau o citise în mare parte pe parcursul acelei şcoli de vară. S‑a întors de la unul la altul către adulţi, ţinând cartea în faţa fiecăruia şi scuturând‑o pentru accentul dramatic, şi cu o voce tremurând de furie, a spus de mai multe ori cu toată puterea plămânilor lui: „De ce nu mi‑a spus nimeni niciodată de această carte? De ce nu mi‑a spus nimeni niciodată despre această carte?“ Ceea ce voia să spună, desigur, era faptul că în toţi aceşti ani de şcoală, nimeni nu l‑a invitat să citească şi nu i‑a arătat sau menţionat măcar o singură carte pe care ar fi avut un motiv sau ar fi meritat să o citească.
Nu are importanţă că Why We Can’t Wait este plină de fraze lungi, complicate şi de cuvinte mari. Nu ar fi uşor de citit decât poate pentru câţiva elevi din liceul lui Leon sau din oricare altul. Dar Leon, ale cărui rezultate la testul standardizat de performanţă în citire arătau că avea competenţele unui elev de clasa a II‑a, s‑a zbătut şi s‑a luptat cu această carte timp de o lună sau chiar mai mult. Există o dublă morală a acestei povestioare: că tinerii vor şi au nevoie, le face plăcere să citească cărţi care au un sens pentru ei şi că accesul la aceste cărţi îi va ajuta să descopere mai repede sau mai târziu, fără a fi „învăţaţi“ şi doar cu un ajutor minor din exterior, cum să le citească.
În cartea On Learning to Read (Despre cum învăţăm să citim), Bruno Bettelheim şi Karen Zelan înţeleg destul de bine şi chiar subliniază elocvent prima parte a acestei poveşti, dar nu şi pe a doua. Ei încearcă să găsească modalităţi de a îmbunătăţi învăţarea şi pierd din vedere lucrul de departe cel mai important, că orice învăţătură pe care cel care învaţă nu a cerut‑o este cel mai probabil să fie un impediment în procesul de învăţare.
Dar, prin asta, aş putea să‑i judec greşit. Bettelheim este un om cât se poate de realist şi de isteţ şi e posibil să fi sesizat lipsa de disponibilitate a şcolilor de a realiza chiar şi cea mai simplă schimbare în felul lor de a face lucrurile, în mod special acolo unde schimbarea ar însemna să renunţe la iluzia că ele pot crea şi controla tot ce învaţă fiecare copil. Atunci, el şi colega lui au luat o decizie tactică, aceea de a accepta ca pe un dat aproape totul din filosofia, organizarea şi practica şcolilor, şi să îşi concentreze toată atenţia asupra a două obiective foarte bine circumscrise: lipsa profundă de calitate a manualelor de citire utilizate în şcoli şi modalităţile distructive prin care profesorii răspund în mod obişnuit greşelilor pe care le fac copiii când citesc cu voce tare în clasă.
Cu primul dintre aceste obiective ei merg direct la ţintă. Cărţile de pe care copiii sunt obligaţi să înveţe să citească sunt extrem de plictisitoare, stupide, superficiale, derutante, lipsite de onestitate şi nerealiste. Cifrele de mai jos confirmă această afirmaţie :
Primele manuale publicate în anii 1920 conţineau în medie 645 de cuvinte diferite. Până în anii 1930… în jur de 460 de cuvinte. Între 1940 şi 1950… în jur de 350 de cuvinte. În şapte seturi de manuale publicate între 1960 şi 1963… abecedare cuprinzând între 113 şi 173 de cuvinte… În 1920, numărul mediu de cuvinte dintr‑o poveste era de 333 de cuvinte (manualele lui Scott şi Foresman), până în 1962 a scăzut la 230…
Numărul diferitelor cuvinte folosite în toată cartea era 425 în 1920, 282 în 1930, 178 în 1940 şi 153 în 1962.
Întrebaţi fiind de ce au tot restrâns vocabularul din manualele lor, autorii au răspuns:
O posibilă explicaţie… ar fi aceea că pe măsură ce manualele devin mai plictisitoare, copiii învaţă să citească mai puţin bine. Concluzia care rezultă din acest fapt nu este evident aceea că pe măsură ce manualele devin din ce în ce mai plictisitoare pentru copii şi profesori, copiii îşi pierd din ce în ce mai mult interesul faţă de învăţarea cititului. Ci dimpotrivă, concluzia a fost aceea că acele cărţi erau prea dificile pentru copii şi că lucrurile trebuie să devină mai uşoare, cerându‑li‑se să înveţe mai puţine cuvinte! Aşa că fiecare nouă ediţie a unui manual conţine mai puţine cuvinte, repetate mult mai des, şi în consecinţă este mult mai plictisitor decât cel anterior… cum acest ciclu continuă până în ziua de azi, lucrurile au mers din rău în mai rău.
Proasta calitate a acestor manuale este într‑adevăr un obiectiv care merită atenţia şi se poate dovedi a fi unul chiar foarte vulnerabil. Şi dacă ar fi doar pentru că subliniază acest lucru atât de ferm, cartea lui Bettelheim şi Zelan ar merita citită. Şi dacă reuşeşte, oricât de puţin, să inverseze acest ciclu descendent descris mai sus şi să facă manualele mai atrăgătoare, mai variate, mai interesante şi mai realiste, atunci a meritat să fie scrisă.
Cea mai mare parte din On Learning to Read se referă la semnificaţia greşelilor copiilor. Autorii afirmă că este eronat să presupunem că aceste greşeli sunt rezultatul ignoranţei şi neglijenţei şi că sarcina profesorului este aceea de a le corecta cât mai repede posibil, criticând sau pedepsind copilul atunci când le face. Bettelheim şi Zelan subliniază faptul că aceste greşeli aproape întotdeauna au o semnificaţie importantă pentru copil. Profesorii, spun ei, ar trebui să înţeleagă acest lucru şi să îi lase pe copii să ştie că ei înţeleg. Dincolo de asta, profesorii ar trebui să îşi poată da seama ori de câte ori este posibil despre aceste semnificaţii ascunse şi să le facă explicite copilului, un proces care ar semăna cu o psihanaliză ad‑hoc.
Fiind ei înşişi psihanalişti experimentaţi, Bettelheim şi Zelan sunt ameţitor de ingenioşi în a intui sau a deconspira aceste sensuri ascunse. Greşesc ei oare vreodată? Cel puţin în exemplele pe care le citează, înţelegerea lor pare într‑adevăr a ajuta copiii să îşi corecteze greşelile, să îşi gestioneze anxietatea, să înţeleagă mai bine textul şi astfel să progreseze în citit. Dar Bettelheim şi Zelan îi somează pe toţi profesorii de citire să le urmeze exemplul şi să folosească metoda lor. Nu sunt deloc de acord cu această parte a remediului propus de ei pentru dificultăţile de citire.
Fragment din Învăţăm tot timpul de John Holt
A acorda o asemenea atenţie extraordinară greşelilor de citire poate fi de folos, dar pare ocolitor, dificil şi în cele din urmă o soluţie ineficientă la o problemă care nu ar fi apărut dacă şcolile nu ar fi creat‑o. Foarte puţini profesori sunt capabili să răspundă greşelilor copilului în modul răbdător, respectuos şi reflexiv pe care Bettelheim şi Zelan îl propun. Aceştia nu au timpul, pregătirea şi vocaţia, sau mai presus de toate, nu au simpatia inerentă şi respectul pentru copii pe care o astfel de muncă ar trebui să se bazeze. Mai mult, mă tem că în situaţia puţin probabilă în care şcolile ar lua în serios o asemenea propunere, rezultatele ei ar face mai mult rău decât bine. Şi aşa există deja prea multă pseudo‑psihologizare şi prea multe diagnostice eronate puse copiilor în şcolile noastre.
În orice caz, problema pe care această propunere îşi doreşte să o soluţioneze este total superfluă. Dacă profesorii nu le‑ar mai cere copiilor să citească cu voce tare în clasă, ei nu ar mai trebui să îşi facă griji cum să răspundă greşelilor acestora. Şi încă mai important, dacă copiilor le‑ar fi permis să citească pentru ei înşişi şi pentru plăcerea lor, într‑un timp scurt s‑ar prinde singuri de greşeli şi le‑ar corecta.
***
John Holt (1927–1985), apreciatul reformator al sistemului tradiţional de învăţământ din SUA, a promovat şcolarizarea la domiciliu şi a devenit celebru pe întregul mapamond în 1964 odată cu volumul How Children Fail (Cum eşuează copiii). De același autor, a mai apărut la Editura Trei, Cum învață copiii (2015)
Leave a Reply