Capcana narcismului_SiteCarla se trezi în cea de a șaptea dimineață din voiajul ei de nuntă cu Christopher. Își cunoscuse soțul cu 18 luni în urmă într‑un refugiu, la o cabană din munți. A intrat în vorbă cu bărbatul cu alură sportivă care stătea, cumva pierdut, singur la masa de alături; era impresionată de bogata sa experiență alpină, de povestea drumețiilor sale, a numeroaselor ascensiuni dificile și a piscurilor cucerite. Era uimită de persoana pe care o descoperea în spatele aspectului, la prima vedere ezitant, și fu cucerită treptat de aparența fermă a bărbatului și de interesul exclusiv cu care acesta o înconjura.

Pe drumul de întoarcere, fugara întâlnire se transformă într‑o mai apropiată cunoaștere, care la rândul ei se consolidă în prietenie. 

Deși Carla era foarte îndrăgostită de Christopher se simțea câteodată iritată de comportamentul acestuia. Nu atât față de ea, cât față de cunoscuți și la locul de muncă. Era manager de resurse umane la o firmă nu prea mare de curățenie și demonstra, în exercițiul funcției sale, o latură dură, adesea nemiloasă. Îndrăgostită fiind, femeia prefera să treacă cu vederea modul lipsit de considerație cu care soțul își trata subalternii și duritatea în relația cu personalul de curățenie. Această contradicție, între omul amabil, atent și săritor pe care îl cunoștea și firea sa rece și dominatoare din viața profesională, îi deveni evidentă mai târziu.

Așadar, în cea de‑a șaptea zi a voiajului de nuntă, Christopher nu a scos niciun sunet. Mai întâi ea a pus asta pe seama odihnei insuficiente de peste noapte, a unei indispoziții trecătoare sau a unei probleme profesionale stresante. Toate încercările de a comunica cu el se dovediră zadarnice. În cel mai bun caz răspundea
în doi peri, retrăgându‑se apoi de îndată, cu o mină distantă și lipsită de interes și fără vreo umbră de inițiativă. La întrebările ei grijulii legate de modul cum se simte, dacă îi lipsește sau îl apasă ceva, el nu răspundea sau răspundea laconic „nimic“. Atunci ea se întrebă cu voce tare dacă i‑a greșit în vreun fel, neprimind nici în acest caz vreun răspuns. Își aduse aminte că în ziua anterioară s‑au plimbat îndelung de‑a lungul țărmului, au mers dintr‑un băruleț într‑altul și au făcut dragoste de mai multe ori în golfuri uitate de lume, așa că, după cina opulentă stropită din belșug cu vin roșu, sătulă și obosită, ea se aruncă în pat și adormi de îndată.
Treptat începu să bănuiască că acesta trebuie să fi fost motivul lipsei de dispoziție a lui Christopher. După întrebări insistente, el explodă: „Îți pasă mai mult de somnul tău decât de bărbatul tău, mizerabilo ce ești!“. Iritată, Carla părăsi camera, încercând să se liniștească în holul hotelului cu un pahar dublu de coniac, după
care făcu o mică plimbare. Când se întoarse în cameră, proaspătul ei soț dispăruse, luându‑și toate lucrurile cu el și nelăsând niciun mesaj în urmă.

Ajunsă acasă, își găsi soțul în cea mai bună dispoziție. O întâmpină atent și îngrijorat, se arătă interesat și iubitor. Nimeni nu mai vorbea un cuvânt despre finalul nefericit al voiajului, așa că ea prinse din nou curaj. Câteva săptămâni mai târziu, la micul dejun, soțul se arătă din nou indispus. De data asta era vorba des‑
pre oul pe care ea i‑l pregătise și care nu era suficient de moale. Cum poate fi ea atât de neatentă, de neiubitoare, de neglijentă și de rea? Dar asta nu are nimic de a face cu iubirea! El critica modul în care ea ținea gospodăria, o făcu șleampătă și dezordonată și îi batjocorea stilul de gătit. Când ea îndrăzni să îl contrazică, primi o palmă peste față…

Carla îl iertă din nou pe Christopher. O dată în plus a crezut în promisiunile lui: a fost vorba despre un fapt izolat, despre un derapaj circumstanțial; și‑a pierdut firea din cauza responsabilităților profesionale, așa ceva nu o să se mai repete. În următoarele săptămâni comportamentul său fu ireproșabil. Carla era din nou convinsă de miezul lui bun și de capacitățile sale de dezvoltare. În sinea ei, punea îmbunătățirea comportamentului soțului pe seama influenței ei pozitive. Asta până când acesta îi comunică după alte câteva săptămâni ceea ce voia de mult să îi spună: întâlnirea lor de pe munte fusese cel mai mare ghinion al vieții sale. Cum oare a putut el să se îndrăgostească și să renunțe la libertatea sa? Viața îi devenise o constrângere constantă, o stare vegetativă lipsită de sens. De parcă i s‑ar fi luat o perdea de pe ochi, acum, că o cunoștea în viața de zi cu zi. Nu era altceva decât o femeie rece, antipatică și neinteresantă — și, mai presus de toate — extrem de vicleană. Așa că el nu mai are în minte decât un singur gând —divorțul.

„Soțul meu este cumplit de narcisic“ sau „Nu e pe lume femeie mai narcisică decât soția mea“ sunt printre frazele cel mai frecvent auzite în terapia de cuplu și alte tipuri de psihoterapie. Nu rareori suntem martorii unui ping‑pong cu acuze reciproce de comportament narcisic, la o exacerbare a acuzațiilor de egoism. Descrierile comportamentului egocentric și lipsit de considerație al celuilalt nu sunt lipsite de dramatism. Nimic nu pare să îl scoată mai mult din minți pe unul dintre parteneri, decât narcisismul celuilalt. Nimic nu alimentează mai mult furia decât grandoarea celuilalt. Nimic nu rănește mai mult decât dezinteresul și lipsa
de compasiune a partenerului. Și în fine, nimic nu trezește mai multă resemnare decât războiul permanent și zadarnic împotriva personalității narcisice a acestuia. Cu un oftat însoțit de fraza „Nu mai suport asta“ sau „Nu mai are niciun sens“ se sfârșește de obicei prima oră de terapie. Narcisismul are darul de a inflama spiritele.

***

În esență, există trei forme de parteneriate narcisice.
În primul rând, există legătura dintre un narcisic, de obicei bărbat, cu un partener subordonat, supus, obișnuit să își nege propriile nevoi, aflat mereu în admirația narcisicului. Aceasta este constelația clasică. Cu siguranța sa proverbială, narcisicul și‑a căutat o femeie care să îl iubească, să îl adore și, mai presus de toate, să îl admire, care în fiecare zi să fie entuziasmată de de originalitatea și unicitatea sa. Ea consideră, cel puțin la începutul relației, că are norocul extraordinar de a fi fost aleasă de acest bărbat deosebit. Ea vorbește despre marele loz, despre câștigul la loterie și despre cea mai bună partidă imaginabilă. La început nici măcar nu vrea să ia în calcul toate neînțelegerile, discuțiile din relație sau luptele pentru putere. Locul secund este mai mult decât ar fi putut vreodată spera. Crede că acest parteneriat extraordinar o pune în valoare și propriul ei narcisism este mai mult decât satisfăcut.

Femeia simte instinctiv care e poziția ei și ceea ce narcisicul așteaptă permanent de la ea: supunere, urmare oarbă, ascultare necondiționată, subordonarea propriilor nevoi, renunțarea la propria opinie, dar mai ales încurajare, laudă și admirația perpetuă a persoanei sale. Unele femei — după cum spuneam, rolul complementar‑narcisic este de obicei feminin — sunt mulțumite cu acest rol o viață întreagă. Așa câștigă ambii: narcisicul, întru‑ cât găsește acel partener care are nevoie de autoreferențialitatea sa; soția sa, pentru că își găsește împlinirea în admirația și entuziasmul autentic pentru altcineva. Asta îi dă siguranță și îi
consolidează stima de sine. Poate că este chiar nevoie de pic de iubire adevărată, pentru a plăcea un narcisic din cauza sau datorită egocentrismului său.

 

Fragment din Capcana narcisismului de Reinhard Haller

***

Heinhard Haller, medic și psihoterapeut austriac, este unul dintre cei mai celebri psihiatri judiciari din Europa și este autorul unor cunoscute cărți dedicate patologiilor psihice, adicțiilor, sinuciderii și psihiatriei criminalistice.