Jimmy privește cum ochii mamei sale se umplu de lacrimi în timp ce ea citește din carnetul lui de note. Ea se întoarce cu spatele la Jimmy, un gest care pentru el înseamnă că a rănit‑o din nou. Carnetul lui de note o face să plângă. Vrea să dispară, dar a mai încercat asta acum trei ani, când avea nouă ani, după ce văzuse un film la televizor în care un om devenise invizibil. Atunci Jimmy a stat în fața oglinzii ore în șir, cu ochii închiși, încercând din răsputeri să se facă dispărut. Nu a reușit. În cele din urmă, Mona își îndreaptă privirea asupra lui și atunci începe lucrul de care îi este cel mai groază. — Cum poți să‑mi faci așa ceva mereu? Eu îmi fac griji pentru tine zi și noapte și acum aflu că mă minți în legătură cu notele. Mama lui ridică tonul, iar cuvintele țâșnesc afară mai iute. Jimmy începe să plângă. — După tot ce fac pentru tine, ai toate motivele să plângi, nerecunoscătorule! Lui taică‑tău nu‑i pasă destul de tine nici cât să te vadă măcar o dată pe an. Eu muncesc și fac sacrificii și n‑am și eu o viață a mea, doar ca să am grijă de tine. Și apoi tu mă minți? Și nici măcar nu te obosești să înveți sau să‑ți faci temele? Mona aproape urlă. Jimmy vrea ca mama lui să nu mai vorbească. Nu prea știe de ce, doar că are o senzație groaznică atunci când mama lui e atât de nefericită. Situația devine de o sută de ori mai rea când ea vorbește așa. Mona încetează să mai țipe când Jimmy începe să plângă mai tare. Se oprește un minut, așteptând cu o satisfacție sumbră ca el să sufere încă un pic. Apoi începe să‑i pară rău pentru el și spune: — Oh, Jimmy. O să fie bine. Acum ești băiat mare. Vino și dă‑mi o îmbrățișare. În timp ce îi șterge lacrimile de pe față, ea îi spune: — Tu ești tot ce am. Ești totul pentru mine. Împreună putem trece prin orice. Dar trebuie să înveți mai bine la școală. Mult mai bine. Crezi că poți face asta? Jimmy încuviințează.
Furia ține de control. Obiectivul mâniei este de a face pe cineva să se simtă prost când nu se poartă cum îi ceri tu. Astfel, orice mod de a face pe cineva să se simtă prost poate deveni un instrument al furiei și al controlului. Un mod facil de a‑i face pe cei dragi, inclusiv pe copii, să se simtă prost este să le demonstrăm că ne‑au rănit.
• Când suferi, oamenii care te iubesc se simt prost. • Când oamenii care te iubesc sunt cei responsabili de faptul că tu suferi, se simt deosebit de prost.
Poți face oamenii să se simtă prost dacă le arăți că sunt responsabili de faptul că te‑au rănit. A suferi și a te purta ca și cum ai suferi sunt moduri de a te înfuria, de a încerca să‑i controlezi pe cei care te iubesc. Este un lucru firesc pentru noi toți să îi spunem unei persoane dragi când ne face să suferim: „Au! Oprește‑te.“ Ne bazăm pe faptul că acelei persoane îi pasă de durerea noastră. Asta nu este control, ci un mod de a‑i spune celui drag ce efect au acțiunile lui asupra noastră. Cei mai mulți copii își iubesc părinții, la fel cum și părinții îi iubesc pe ei, și nu vor să li se întâmple nimic rău părinților lor. Ei au grijă de părinții lor cât de bine pot. Deoarece copiilor le pasă de părinții lor, ei suferă când cei mari sunt nefericiți sau supărați. Ei vor ca părinții lor să se simtă bine. De aceea, vor ei să le facă pe plac părinților. Copiii sunt încântați când pot să‑și facă părinții să râdă și să zâmbească. Drept urmare:
• Supărarea poate deveni instrumentul părintelui de a‑și controla copiii. • Tendința părintelui de a se supăra pentru orice comportament inadecvat al copilului poate deveni o profesiune de credință pentru adult.
Mona crede că profesia de părinte înseamnă a‑l corecta pe Jimmy la orice comportament greșit. Modul ei de a‑l corecta este să se supere pe el. Așa că și‑a făcut un obicei din a fi gata, oricând, să se supere. Nefericirea ei a fost o tehnică eficientă de control în primii doisprezece ani de viață ai lui Jimmy, dar ea nu îl va mai putea controla așa prea mult timp. Ea nu își va pierde puterea de a‑l face să se simtă prost, dar el va învăța în ce fel, deși se simte prost, poate totuși să o supere pe mai departe. Mona simte că această schimbare este pe cale să se petreacă, dar nu știe cum să evite acest lucru. Tatăl lui Jimmy a părăsit‑o cu mulți ani în urmă. El n‑a mai vrut să poarte pe umeri responsabilitatea pentru nefericirea copleșitoare a soției pe care o iubea. Mona a încercat toate metodele de afișare a nefericii ei pentru a‑l aduce înapoi, inclusiv o tentativă serioasă de sinucidere. Spre sfârșitul relației lor, cu cât ea arăta mai multă nefericire din cauza faptului că el se îndepărta, cu atât mai hotărât era el să plece. Și Jimmy dă semne că vrea să se țină departe de ea. E mai tăcut când e împreună cu mama sa. Nu vine direct acasă după școală. Petrece mult timp în camera lui, chiar dacă televizorul și combina audio sunt în sufragerie. Răspunsul Monei la comportamentul schimbat al lui Jimmy este de a exprima și mai multă suferință din cauza felului în care se purta băiatul ei. Ceea ce îl va îndepărta și mai mult și o va face și pe ea să sufere tot mai mult. Pe măsură ce acest ciclu capătă amploare, peste casă se va așterne un giulgiu, ca în perioada dinainte ca Mona să fie părăsită de soțul ei. Pentru a evita acest deznodământ, Mona trebuie să‑și schimbe radical convingerile cu privire la ceea ce o face să sufere. Ea crede că Jimmy este cel ce o face să se simtă nefericită. Însă nefericirea este ceva de care ea se folosește în încercarea de a‑l controla. Mona încearcă să‑l controleze pe Jimmy făcându‑l să se simtă prost că a rănit‑o atunci când el o sperie sau o nemulțumește cu ceva. Ea este ferm convinsă că soțul ei i‑a provocat toată nefericirea, iar acum fiul său îi calcă pe urme. Îi va fi foarte greu să renunțe la nefericire. Ea simte că dacă ar fi fericită, ar însemna că îi dă voie lui Jimmy să facă tot ce vrea. I se pare că a renunța la nefericire înseamnă a risca să fie părăsită de Jimmy. În realitate, lucrurile stau exact pe dos. Numai eliberându‑l pe Jimmy din cârligul nefericirii ei, va avea șansa de a‑l ține aproape. Ea trebuie să‑i ofere șansa să o iubească de bunăvoie. Acest risc merită asumat de către amândoi. Mona nu doar că va scăpa de nefericire, ci va câștiga un fiu care va petrece timp cu ea pentru că el chiar va voi să fie acolo. Iar Jimmy va câștiga un părinte fericit. Și nu va mai căra povara nefericirii mamei sale. Discutând atât despre reguli, cât și despre controlul bazat pe furie — sau pe nefericire, după cum tocmai am arătat —, de vine evident că reducerea furiei în creșterea copilului presupune schimbări personale semnificative. Nu poți continua să‑ți crești copilul ca până acum și să apeși pe un buton magic pentru a produce un copil‑model. Este necesară o schimbare în interiorul nostru pentru a ne putea schimba copiii. Răsplata este foarte mare dacă încetezi să mai folosești nefericirea ca pe un mod de a încerca să‑i controlezi pe cei dragi. Renunțând să mai folosim arma nefericirii (echivalentă cu cea a furiei), renunțăm la mare parte din nefericirea noastră în general. Când cineva apropiat te rănește, e util să‑i indici acest lucru arătându‑ți suferința. În acest caz, nefericirea are rolul de comunicare. Dar cea mai mare parte a nefericirii noastre, mai ales ca părinți, are rolul de a ataca, de a controla, de a face pe cineva să se simtă prost. A renunța la acest lucru înseamnă a te elibera de o mie de zile înnegurate.
•Dacă vei fi fericit, vei face un lucru grozav pentru copiii tăi și pentru tine. •În acest fel, îți eliberezi copiii de povara responsabilității pentru nefericirea ta. •Apoi, te eliberezi de povara suferinței care avea rolul de a‑ți pedepsi copiii.
Va fi util să‑ți exprimi în continuare suferința ca reacție — ca act de comunicare — în relațiile cu copiii și cu alte persoane. Dacă cineva te ajută să muți o masă și îți strivești ușor degetul, ar trebui cu siguranță să spui: „Au! Nu mai împinge.“ La fel, dacă soțul tău sau copilul care merge la facultate începe să cheltuiască bani într‑un mod care te sperie, cu siguranță vei spune: „Mă sperii cu felul în care cheltuiești. Trebuie să vorbim despre asta.“ Folosirea nefericirii pentru a controla copiii este un lucru la care trebuie să renunți.
Fragment din cartea nou apărută în colecția psihologie practică Când părinții se enervează. O nouă abordare pentru a înțelege și soluționa conflictele din familie de Carl Semmelroth
Carl Semmelroth, psihoterapeut din Michigan cu o experiență de peste 30 de ani, este autorul mai multor cărți dedicate gestionării furiei în cuplu, la serviciu sau în creșterea copiilor.
Leave a Reply