Autor al celei mai apreciate biografii a lui Freud, istoricul Peter Gay îmbină, în mod elegant, secvenţe de viaţă privată cu istoria zbuciumată a mişcării psihanalitice. Viena începutului de secol XX, căutările şi îndoielile teoretice ale întemeietorului psihanalizei, prieteniile şi dezamăgirile sale, disidenţele jungiene şi adleriene, iubirea sufocantă pentru fiica preferată Anna, precum şi atitudinea faţă de feminitate, religie şi originile sale iudaice —toate aceste faţete ale biografiei freudiene sunt revăzute cu un ochi proaspăt, prin intermediul unor asocieri surprinzătoare între viaţa intimă şi inovaţiile teoretice.

 
Fragment din celebra biografie “Freud. O viata pentru timpul nostru” scrisa de istoricul american Peter Gay

 


Jung: duşmanul

Privind înapoi cu duşmănie, Jung găsea rădăcinile rupturii lui de Freud într‑un episod din vara anului 1909, petrecut la bordul lui George Washington, atunci când el, Freud şi Ferenczi navigau spre Statele Unite. Jung – potrivit expunerii lui – a interpretat unul dintre visele lui Freud pe cât de bine a putut fără a dispune de detalii suplimentare despre viaţa privată a lui Freud. Freud a evitat să i le furnizeze, uitându‑se la Jung cu suspiciune şi obiectând că el nu poate fi analizat; şi‑ar fi pus autoritatea în joc. Jung îşi amintea că acest refuz era un semn că Freud nu dorea să‑şi piardă ascendentul asupra lui. Freud, autoproclamatul apostol al imparţialităţii ştiinţifice, plasa autoritatea personală deasupra adevărului.

Orice s‑a întâmplat în realitate, Jung era iritat de autoritatea lui Freud şi, în ciuda protestelor lui, nu era dispus să continue s‑o mai tolereze mult timp. În iulie 1912 Freud îi scria lui Mister că spera că Jung se va simţi liber să nu fie de acord cu el, “fără a‑şi face procese de conştiinţă”. Dar asta era exact ceea ce Jung nu putea face. Furia, ferocitatea pură care îmbiba ultimele scrisori ale lui Jung către Freud este, fără îndoială, mărturia unei conştiinţe foarte încărcate.

Ocazional, Jung va cita cauze mai complicate pentru despărţirea lui de Freud. Sugera că Freud a refuzat să ia în serios conferinţele pe care le‑a ţinut în Statele Unite şi pe care le‑a publicat spre sfârşitul anului 1912 sub titlul Despre psihanaliză. Într‑adevăr, “scrierea acelei cărţi m‑a costat prietenia cu Freud”, îşi amintea el, “pentru că nu a putut să o accepte”. Dar mai târziu a amendat şi a complicat acest diagnostic: acea carte nu a fost atât “cauza reală”, cât mai ales “cauza finală” a rupturii, “pentru că aceasta a fost îndelung pregătită”. Întreaga lui prietenie, credea el, fusese într‑un anumit sens o pregătire pentru furiosul ei deznodământ. “Ştiţi, de la început am avut o reservatio mentalis. Nu am putut fi de acord cu un număr destul de mare dintre ideile lui”, în special ideile lui Freud despre libido. Acest lucru era destul de rezonabil: cel mai chinuitor dezacord al lui Jung cu Freud, care răzbate asemeni unui subtext ameninţător din întregul şir al scrisorilor lui, implică ceea ce el numea odată cu gentileţe inabilitatea lui de a defini libidoul – ceea ce, tradus, înseamnă că nu era înclinat să accepte definiţia lui Freud. Jung a încercat tot timpul să lărgească sensul termenului lui Freud, să‑l facă să stea nu doar pentru impulsurile sexuale, ci şi pentru o energie psihică mai generală.

Dar Freud, îndrăgostit de orbitorul gând că şi‑a depozitat în siguranţă moştenirea, a recunoscut cu greutate persistenta şi universalitatea “rezervei mentale” a lui Jung. Iar Jung, în ceea ce îl priveşte, şi‑a mascat adevăratele sentimente timp de câţiva ani, chiar şi faţă de sine însuşi. Freud rămânea “asemeni anticului Hercule”, un “erou uman şi un puternic zeu”. În noiembrie 1909, pocăit că ni i‑a scris mai prompt după întoarcerea lui în Elveţia din vizita la Universitatea Clark, Jung mărturisea docil “tatălui” său că păcătuise: Pater peccavi. Două săptămâni mai târziu apela din nou la Freud ca la autoritatea ultimă, pe tonul lui cel mai filial: “Îmi doresc adesea să te am aproape. Am întotdeauna câteva lucruri să te întreb”.

De fapt, până când ruptura a devenit vizibilă, Jung a tratat dezacordurile sale cu vederile lui Freud ca pe un defect personal – ca pe propriul lui defect. Dacă avea unele probleme cu ele, aceasta trebuia să fie, evident, datorită faptului că “nu mi‑am adaptat suficient propria‑mi poziţie la poziţia ta”. Cei doi şi‑au continuat schimburile colegiale şi şi‑au petrecut timpul împreună ori de câte ori au găsit momente libere în aglomeratele lor programe. Existau întotdeauna multe lucruri de discutat sau de scris. Pe 2 ianuarie 1910 Freud îl informa pe Jung că specula în legătură cu faptul că sursa nevoii religioase a omului ar fi neajutorarea infantilă. Acest mesaj emoţionant este un semn al încrederii lui Freud în Jung; doar cu o zi înainte îi destăinuise lui Ferenczi că, în jurul Anului Nou, începuse să fie preocupat din nou de rădăcinile religiei. Jung, în ceea ce‑l priveşte, prins într‑o criză domestică provocată de ceea ce el numea “faţetele mele poligame”, îi spunea confidenţial lui Freud că medita la “problema etică a libertăţii sexuale”.