Interviu cu Agnès Martin-Lugand despre romanul “Găsește puterea să mergi mai departe”

Magdalena Mărculescu.: Bună, Agnès!
Agnès Martin-Lugand: Bună ziua!

M.M.: Mă bucur foarte mult că te revăd și că ești aici, alături de noi, pentru a vorbi cu cititorii români. Este prima întâlnire după trei ani căci, în 2017, ai venit la București.
A.M-L.: Ce călătorie minunată!

M.M.: Ce amintire extraordinară! M-am tot gândit să repetăm aventura, așa că, imediat după pandemie…
A.M-L.: Da, mă întorc.

M.M.: Mă bucur că-ți mai dorești asta. Înseamnă că și tu ne iubești.
A.M-L.: Da. Și văd așa des poze cu romanele mele în limba română pe rețelele sociale! Și primesc mesaje de la cititorii și cititoarele mele din România. Voi veni curând să vă văd aievea și să vă ating…

M.M.: Ai dreptate, ești foarte prezentă în România grație cărților tale și amintirii pe care ne-ai lăsat-o la întâlnirea de acum trei ani. Azi, vom prezenta ultimul tău roman „Găsește puterea să mergi mai departe”, apărut în Franța și, recent, și în traducere în limba română. Așadar, „Nos résiliences”, voi spune și titlul în română: „Găsește puterea să mergi mai departe”.
Agnès Martin-Lugand este una dintre autoarele cele mai iubite în România. Mii de cititori sunt fideli cărților ei. „Oamenii fericiți citesc și beau cafea” este în continuare în topul vânzărilor. De atunci, am publicat „Găsește puterea să mergi mai departe”, al optulea roman. „Oamenii fericiți citesc și beau cafea”, „Viața e ușoară, nu-ți face griji”, „Fericirea îmi scapă printre degete”, „Îmi pare rău, sunt așteptată”, „Încă aud muzica noastră în gând”, „Ceea ce nu poate fi ascuns”, „Lumina unui nou început” și, acum, „Găsește puterea să mergi mai departe”.
Îmi face o deosebită plăcere să deschid acest eveniment. Tu ești foarte cunoscută și insist de plăcere asupra poveștii tale, deși multă lume te cunoaște deja. Povestea lui Agnès Martin-Lugand a început când a scris primul roman, „Oamenii fericiți citesc și beau cafea”, și l-a publicat pe platforma Amazon. Imediat au reacționat amici, cunoștințe, dar și necunoscuți cuceriți de carte. Ulterior, editura franceză Michel Lafon i-a propus publicarea cărții în librării. Așa a început succesul tău uluitor, bazat pe realitatea că romanele tale sunt extraordinare și pline de savoare.
Am o întrebare legată de succesul tău. Ești citită de trei milioane de cititori și publicată în toate țările lumii. Ce a însemnat succesul pentru tine, cum te-a transformat? Sigur, succesul aduce mai multe lucruri, dar pe care-l consideri esențial?
A.M-L.: Este o întrebare grea. Esențial este, încă de la început, un început rapid și intens, că am posibilitatea și marea șansă de a face ceea ce-mi place. În fiecare an, vectorii sunt prezenți, îmi susțin romanele și personajele, deci pot continua să scriu, să mă las purtată de povești noi, an de an. Apoi, în viața de zi cu zi, nu am vrut să mă schimb. Am o meserie care îmi e și pasiune, ceea ce nu le este dat tuturor. Îmi spun că succesul poate fi efemer, deci mă bucur de el zilnic, anual. La anul, poate că regăsirea cu cititorii nu va mai avea loc sau că magia scrisului va dispărea în cazul meu. De asta mă tem cel mai tare, mai mult ca de o întâlnire eșuată cu cititorii. E o teamă personală și aproape egoistă. Îmi voi întâlni mereu personajele? Magia va funcționa an de an, când voi deschide computerul, cu mâinile pe tastatură, și voi pătrunde în mintea noilor mele personaje? Este o fericire permanentă succesul romanelor mele, dar este și neliniștea la gândul că mi-aș putea pierde scrisul.

M.M.: Deocamdată, e tot mai atractiv, nouă ne place tot ce scrii. „Găsește puterea să mergi mai departe” este povestea Avei și a lui Xavier, Ava are o galerie, Xavier e veterinar. Nu voi deconspira povestea romanului, le voi lăsa plăcerea cititorilor. Avem sarcina grea de a vorbi de carte dezvăluind cât mai puțin din subiect și cât mai mult din farmecul său. Spune-ne cum ți-a venit povestea, dar fără să intri în detalii.
A.M-L.: Voi spune câte ceva, nu prea mult. De fapt, povestea Avei și a lui Xavier mi-a venit fiindcă am vrut să vorbesc de ce simte soțul sau soția când celălalt are un accident sau o problemă medicală. Se vorbește des de bolnav sau de victima unui accident, dar rareori de partener, de încercarea sa de a proteja familia, copiii, cuplul sau de îndoielile sale. Romanul s-a născut din dorința de a mă pune în pielea celuilalt și de a vedea cum suportă prăbușirea soțului/soției după accident sau boală.

M.M.: După cum spuneam, Ava are o galerie, Xavier este soțul ei, se iubesc mult, el este medic veterinar, nimic nu-i poate despărți. Din păcate, el suferă un accident, ale cărui consecințe le vom urmări de-a lungul romanului, în toată această tragedie care le dă viața peste cap. Am admirat specificul acestui roman, faptul că ești alături nu doar de victimă, ci și de soția sa. Vorbește psihologul din tine? Tu ai lucrat des cu copii și acum te pui în locul celui ce e neglijat de obicei.
A.M-L.: Voiam să intru în pielea Avei pentru a simți ce simte ea. Ce-i trezesc prăbușirea soțului iubit și faptul că nu-l mai recunoaște? Nu mă interesa suferința lui Xavier, psihică sau fizică, ci cea a Avei, care trebuie să se ocupe de copii, de munca ei, de a lui Xavier, care încearcă să-l susțină, să fie cât mai mult cu el. Mă interesa cum își schimbă trăirile, viața, dar și cât este de obosită. M-am pus în pielea ei ca s-o înțeleg. Cât de des îi întrebăm pe cei ca ea: „Dar tu cum ești?” Îl întrebăm mereu pe cel de pe patul de spital și este normal, e logic, dar ea ce face, ea ce simte? Asta m-a interesat, să pătrund în sufletul, în suferința ei, pentru a înțelege ce schimbări se produc inexorabil în ea.

M.M.: Este o iubire puternică acolo… sau poate că sunt mai multe. Și nu e doar suferință, ci și o transformare.
A.M-L.: Da. Tot romanul este… De fapt, când ajungi la final, capătă sens titlul în franceză, legat de reziliență sau capacitatea de a-ți relua viața după o tragedie. Este vorba de tot parcursul ei și al multor personaje pentru a ajunge aici. Este Ava, este Xavier, sunt și alte personaje, sunt transformările și încercările din cuplul lor, dar și din altele, este un drum individual și colectiv. Nu este vorba doar de o persoană sau de un cuplu, ci de mai multe.

M.M.: Chiar voiam să vorbim despre titlul ales de tine și de cel ales de noi. Nu este simplu „Reziliență”, ci „Reziliențele noastre”, deci este un titlu foarte complex și, ca de obicei, foarte puternic. Aș spune că titlul a fost cel care a atras întâi și la primul tău roman. Titlurile deschid mereu o lume și au o mare putere de atracție. Așadar, de ce „Reziliențele noastre?”
A.M-L.: Pluralitatea are legătură cu ce spuneam mai devreme. Nu e vorba de reziliența unei singure persoane, ci de a Avei, a lui Xavier, a altor două personaje, ca și de cea a două cupluri. Așadar, s-a impus pluralul. Singularul ar fi fost o minciună. Nu e vorba doar de reziliența Avei, ci de mai multe care se întrepătrund. Iar Ava nu ajunge aici singură și nici Xavier nu ajunge singur, de aceea s-a impus pluralul și asta într-un mod puternic. În Franța, termenul „reziliență” este rareori folosit la plural. Mi s-a părut interesant să-l folosesc la plural.

M.M.: În limba română, cu excepția jargonului psihologic, științific, unde e folosit pe larg, „reziliență” nu este un cuvânt folosit în mod uzual. De aceea ți-am solicitat această schimbare dificilă. Problema editurii era să dăm un alt titlu fără să trădăm intenția autoarei. „Găsește puterea să mergi mai departe” presupune un joc între două sensuri: a trece la altceva, a merge mai departe, dar și a continua, a depăși, a integra.
A.M-L.: Da. Pentru mine, asta este reziliența: a învăța să trăiești cu traumatismul pentru a merge înainte, a începe ceva nou, fără a uita ce s-a întâmplat, ceea ce este, în mod fundamental, problema Avei și a lui Xavier. Xavier rămâne agățat de traumatismul său și e incapabil să-l depășească, iar Ava vrea să-l uite, să meargă mai departe. Cum vor reuși să le împace, să accepte ce s-a întâmplat pentru a se reconstrui? Sensul e redat în titlul în română și se leagă de cel din franceză.

M.M.: Cartea oferă mai multe piste de lectură și semnalez ceva ce am mai spus și se regăsește și în alte romane. Cele două personaje care formează cuplul și care se iubesc foarte mult nu sunt firi asemănătoare, de obicei, au meserii diferite. Ei își aduc diferențele în cuplu și așa are loc miracolul iubirii. Reunirea diferențelor. Aș vrea să insist pe tema accidentului. Cum mai poți fi tu însuți după ce te-ai frânt în bucăți? Fizic, psihic, oricum. După cum spune romanul, suntem suma evenimentelor care ni se întâmplă, dar și ceva în plus și acest ceva e declanșat de tema accidentului, ce apare în mai multe romane de-ale tale. De unde această violență combinată cu tandrețea? Vezi tragedia ca un punct bun de pornire pentru un roman?
A.M-L.: Mi-e greu să-mi imaginez un roman fără un conflict sau o ruptură. Este nevoie… Ca în viața reală: din când în când, întâmpinăm probleme, fără intenție. Uneori, este nevoie de evenimente violente pentru a merge mai departe și pentru a ne cunoaște mai bine. Ava și Xavier sunt un cuplu obișnuit, cu probleme, personalități diferite, dar se iubesc mult, nu pun întrebări, au perioade când sunt mai distanți. Însă am simțit nevoia să-i zdruncin, să le arăt că trebuie să învețe să se dezvolte, să evolueze. Ava se bazează pe Xavier, dar fiecare are viața lui. Apoi, Xavier nu mai e, se prăbușește, Xavier cel puternic nu mai e puternic. Nu-l mai recunoaște și ce simte ea atunci? Accidentul, brutalitatea evenimentului distrug tot. În același timp, când ești distrus, poți reflecta ca s-o iei de la capăt. Acest drum îmi trezește interesul. Prin intermediul încercărilor, ajungi să te cunoști mai bine. Uneori, vrei să schimbi radical ceea ce ai construit în viață. Ava știe ce iubește în viața ei și Xavier, de asemenea, în a lui. Totuși, intervine această ruptură, obligându-i să-și reînsușească viața dinainte pentru a încerca ceva nou.

M.M.: Punctul forte al acestei cărți este dificultatea de a tranșa, ca cititor, afinitățile născute pentru personaje. Ne plac toate personajele, dar îi rămânem fideli Avei. Ca scriitoare, ești tentată să-ți judeci personajele?
A.M-L.: Nu. Nu pot. Încerc să nu judec pe nimeni. Vreau să prezint o situație așa cum este și-l las pe cititor să judece. Nu-mi plac judecățile superficiale sau emise în necunoștință de cauză. Vreau ca cititorul, după ce a terminat, să se întrebe cum ar fi procedat el… „Dacă eram în locul ei, nu făceam asta, dar înțeleg de ce a reacționat așa.” Personajul Avei, eu scriind la persoana întâi, nu pot să-l judec fiindcă sunt în pielea ei. Încă de la primul roman, și devine tot mai mare pe măsură ce scriu, resimt o fuziune completă cu personajul principal. După un timp, nu mai gândesc eu, ci ea. Știu că pot părea schizofrenică, dar, când scriu, ea îmi dictează. Nu Agnès spune povestea Avei, Ava e cea care-i spune povestea ei lui Agnès, care trebuie s-o scrie. Uit de mine, dispar în umbra personajului meu principal. Deci n-aș fi avut neapărat aceleași reacții ca ea. Nu mai este nicio diferență. Devin ea pentru a-i spune povestea. Nu o pot judeca fiindcă am trăit în permanență cu ea aproape un an. Cum ea e îndrăgostită de Xavier, sunt și eu și am momente când nu mai suport. E la fel cu toate personajele secundare.

M.M.: Legat de toate aceste relații pasionante cu propriile personaje, te mai întreb ceva: spui deseori și ai spus-o și acum într-un fel… „Sunt în mintea personajelor mele, văd ce văd ele, simt ce simt ele”. Asta m-a dus cu gândul la romanul lui Guillaume Musso „Viața este un roman”, care vorbește de relația dintre autor și personaje, scriitorul spunând, la un moment dat, că personajul nu vrea să-l asculte, așa că autorul este forțat să-și asculte personajul. Ai avut și tu senzația că personajul croiește povestea și te ia pe sus?
A.M-L.: Da, tot timpul. La fiecare roman, mă ia prin surprindere și, când mă opun voinței personajului, ori nu sunt mulțumită de reacția unui personaj secundar care mă surprinde, ori nu iese bine ce scriu. Prin modul meu de a scrie, nu sunt deloc un autor cu personaje de tip marionetă, care decide tot. Eu, în afară de ideea de început, care ia naștere în mintea mea, apoi, nu mai controlez scenele, reacțiile, nu le știu dinainte, mă cuprinde emoția personajelor principale și se întâmplă lucruri pe care nu le anticipam sau sunt chiar opusul a ceea ce așteptam. Și se întâmplă la fiecare roman.

M.M.: Intri doar în pielea protagonistei sau a tuturor personajelor tale? Te întreb fiindcă, în „„Oamenii fericiți citesc și beau cafea”, este un personaj capricios, Edward, pe care-l urâm înainte să-l iubim. Este același gen de om ca Darcy din „Mândrie și prejudecată”. În „Încă aud muzica noastră în gând”, este un personaj puțin mefistofelic. Desigur, tindem să nu iubim numaidecât aceste personaje. În cazul acestor personaje, mai ales al doilea, Tristan, personaje negative, n-ai simțit pericolul că te pierzi în ele ?
A.M-L.: Nu. Cu personajele secundare, e altfel. Le văd cu ochii personajului principal și pot cădea și eu în aceeași capcană. Tristan m-a fascinat și pe mine la fel ca pe Vera și pe Yannis. Când se nasc personajele secundare, au personalități diferite de cele din viața mea, nu-mi sunt cunoscute. Mă îmbogățesc confruntându-mă cu ele și caut să le înțeleg reacțiile. Îmi place să fiu în mintea protagonistului și un alt personaj să mă surprindă total. De exemplu, „Ceea ce nu poate fi ascuns”, care e primul roman pe care l-am scris fără să-i știu sfârșitul până la final, m-am lăsat complet purtată de poveste și personajul Pacôme mi-a dat finalul. Pacôme scrie o scrisoare. Nu eu, ci el este cel care mi-o dicta, ca și cum aveam o conversație cu el. Îmi vorbea și eu îi spuneam să înceteze, că romanul nu se putea termina astfel. În fapt, așa s-a terminat, personajul secundar mi-a oferit cheia poveștii, risipind zonele de umbră la care eu nu aveam acces doar din mintea lui Reine. Deci personajele secundare mă surprind, ceea ce este extraordinar și derutant. Nu știu dacă-mi voi reveni vreodată după acea scrisoare a lui Pacôme, am plâns scriind-o, ca și după aceea, dar sunt momente pe care eu, ca autor, de fiecare dată când încep un roman, sper să le retrăiesc fiindcă mă fac să prind aripi, e extraordinar!

M.M.: Cum faci să te desprinzi din roman, din pielea personajelor tale? Acum îmi explic. La ultima noastră întâlnire, la lansarea cărții „Îmi pare rău, sunt așteptată”, mi-ai povestit de relația ta cu personajul principal. Spuneai că Yaël e tot timpul în mintea ta, că porți discuții cu alții prin gura ei. Mi-a rămas în minte ideea că tu discuți ideile și sentimentele personajelor și în acest context te întreb cum ieși dintr-un roman după ce l-ai scris și dacă, pentru tine, scrisul este un fel de eliberare.
A.M-L.: Timpul e cel care mă ajută să mă detașez complet de un roman după ce-l termin. Marea separare, definitivă, are loc când cartea pleacă la tipărire. Atunci știu că nu voi mai fi singură cu personajele. Deși lucrez și înainte cu editoarea, tot sunt singură cu personajele. Dar e acel moment începând din care nu mai pot schimba nicio virgulă, apoi este tot timpul până la publicare, moment când își întâlnește cititorii. Atunci sunt tristă, puțin deprimată, îmi spun că nu voi mai întâlni astfel de personaje, că sunt de neînlocuit. Romanul e atunci în mâinile cititorilor și personajele li se strecoară în viață. Le văd trăind cea mai frumoasă viață posibilă pentru ele, lângă cititori. Mă consider fericită că am fost cu ele un an și că acum pot sta cu cititorii. Curând, începe să-mi lipsească scrisul, cu alte personaje, cu o poveste nouă. Astfel, personajele mele le cedează locul altora. Este un mecanism care are loc natural și sper să funcționeze așa mult timp.

M.M.: Ava și Xavier au povestea lor de iubire, dar mai e și cuplul Sacha și Constance. Pentru mine, una dintre marile teme ale romanului e cea a fidelității, în sens restrâns, în dragoste, dar și într-un sens mai larg, și anume, regăsirea sinelui integru după ce ai suferit o dezintegrare. Viața te scoate din propriul eu, fidelitatea te readuce la el, la sine, la cuplu sau la grup. Identitatea este între două extreme care nu sunt niciodată aliniate. Identitatea sinelui este între viață și fidelitate. E un joc periculos. Ce ne rămâne după un eveniment care ne transformă, ce se întâmplă cu Ava la finalul poveștii acestui roman pe care îl vor descoperi cititorii? Ce-i rămâne în esență în final?
A.M-L.: De fapt, mă întrebi ce face Ava azi. Încă nu m-am detașat complet de carte, după cum vezi, mă întreb cum continuă. Ava s-a maturizat după această încercare. S-a surprins pe ea însăși. Nu se știa capabilă de anumite lucruri, nu credea că poate reevalua și corecta atâtea lucruri. Dar i-a și făcut plăcere să fie surprinsă de unele întâmplări. De asemenea, Ava a îmbătrânit, dar în sensul bun, nu în sensul că i-au apărut fire albe de păr. Este mai serioasă, dar, în același timp, se ascultă mai atent pe sine. Azi, dacă ar mai trece printr-o astfel de suferință, ar reacționa mai repede. N-ar mai uita de ea la fel de mult. În schimb, Ava rămâne fragilă, tot ce i s-a întâmplat nu este ceva banal. Dar e conștientă de fragilitatea ei și, astfel, se va proteja de acum. Așa cred că este Ava azi.

M.M.: Da, asta te întrebam. Acum, astăzi, când vorbim noi, s-a împăcat cu ea însăși? Pentru mine, ca cititor, povestea rămâne deschisă și acesta e punctul ei forte: faptul că rămâne cu noi după ce o citim, prin personajele de care ne-am atașat, dar și grație unei vieți întregi care ar putea fi trăită altfel.
A.M-L.: Da, se poate întâmpla orice. Așa am vrut să se termine. Concluzia romanului este aceea că au făcut prima bucată de drum. Mai sunt multe etape de trecut, dar sunt pe drumul cel bun. Această fragilitate mă interesează, fiindcă nimic nu este de-a gata. Și Ava a înțeles această lecție după toate aceste luni grele. Mai are de lucru, este fragilă, dar se poate!

M.M.: Nu pot să nu-ți pun o întrebare legată de scris și de muzică, întrucât muzica este foarte prezentă în romanele tale. Care este rolul muzicii?
A.M-L.: Este primordial. Așa a fost mereu, de fapt. Scriu mereu pe muzică. Fiecare scenă are aria ei, care-i este dedicată integral. Dacă nu am aria potrivită atunci când scriu o scenă, nu o pot scrie, de fapt, bat pasul pe loc ore în șir. Caut în play-list-uri piesa potrivită, ambianța, de fapt. Este foarte subiectivă, dar am nevoie de o ambianță muzicală care să mă absoarbă complet în scenă. Odată ce o găsesc, scena curge firesc și toate emoțiile capătă fluiditate. Mă implic total grație muzicii. Și când îmi verific textul, odată ce romanul e gata, o fac tot pe muzică. Dacă trebuie, ascult o arie patru ore, atât cât îmi ia să revizuiesc scena. Pentru mine, nu există scris fără muzică.

M.M: Rescrii scena pe aceeași muzică?
A.M-L.: Întotdeauna. Fiecare scenă are aria ei. De aceea am și play-list-uri așa lungi, fiindcă schimb piesa la fiecare scenă. Fiecare scenă are o altă ambianță, emoțiile trezite nu sunt identice. Caut ceva diferit, cât mai potrivit pentru scena pe care o scriu atunci.

M.M.: Muzica este prezentă în text, se simte. Am auzit în intervențiile tale că nu ai scris în timpul carantinei. Este adevărat?
A.M-L.: Da, nu am scris.

M.M.: Pe perioada primei carantine, căci acum o trăim pe cea de-a doua.
A.M-L.: În primăvară, nu am scris. La începutul carantinei, în Franța, „Găsește puterea să mergi mai departe” urma să apară în librării și lansarea a fost amânată. Eram pe finalul cărții, îmi luam rămas bun în favoarea cititorilor și nu-mi stătea mintea la altceva. Nu reușeam să mă așez ca să scriu. Mă gândeam și mă deschideam către alte povești, posibilități, întâlniri cu alte personaje, dar nu aveam capacitatea psihică de a folosi această perioadă incertă ca să mă concentrez la un viitor roman. În plus, pe moment, nu aveam chef de scris despre carantină. O trăiam și-mi era de-ajuns, nu voiam s-o retrăiesc în scris. Mi-am acordat timp de gândire, spunându-mi vă mă voi reapuca de scris când voi fi pregătită. Așadar, n-a fost o perioadă foarte productivă pentru scris, dar am simțit nevoia s-o trăiesc, nu să intru într-o bulă a scrisului.

M.M.: Așteptăm să te inspire realitatea și eu sunt convinsă că ai personaje…
A.M-L.: Da. Asta pot spune.

M.M.: Sunt povești pline de armonie. Îți mulțumesc mult.
A.M-L.: Eu îți mulțumesc.

M.M.: Mi-a făcut plăcere să te avem alături și invit cititorii să citească „Găsește puterea să mergi mai departe”, povestea de iubire dintre Ava și Xavier, care, ca și-n viață, nu e mereu ușoară. Sper că n-am stricat surpriza, că e încă intactă pentru cititori. Mulțumim și te așteptăm cât mai repede la București.
A.M-L.: Da, sper! Mulțumesc frumos.

M.M.: Închei cu un citat ce-ți aparține drept invitație la lectură; „O singură clipă este oare de-ajuns pentru a da peste cap o viață?” Agnès Martin-Lugand, „Găsește puterea să mergi mai departe”, ultimul ei roman.