„Cândva îmi duceam zilele în chip de oaie.
Ciobanii-mi tundeau coama și-mi tăiau ghearele
ca să mă pierd mai ușor în turmă.
Mergeam târșăit înconjurată de măgari, urși, veverițe și crocodili
frumos pieptănați
Întrebându-mă cum de nu vrea nimeni să ne vadă.
[…]
Căci îmi duceam zilele în chip de oaie.
Dar mâine eram veșnic leu.”

Norvegiana Arnhild Lauveng deschide publicului prin această carte o fereastră către lumea uneia dintre cele mai cumplite tulburări psihice, schizofrenia. Și, contrar credinței comune, ea arată că există un drum de întoarcere de pe acele tărâmuri. Ceea ce o face remarcabilă, spune psihiatrul Christophe André în prefața la traducerea în limba franceză a cărții, este „stilul simplu, sobru, la persoana I al autoarei, nemarcat de ranchiună sau de pretenția de a fi putut înțelege sau explica totul”.

Povestea lui Arnhild este aceea a unei adolescente studioase și muncitoare, frizând perfecționismul, al cărei psihic devine la un moment dat disociat, din motive care ni se vor dezvălui treptat. Este ea și vocile ei, unele blânde, altele revendicative, exigente; ea și imaginile ei, înspăimântătoare, terifiante sau dimpotrivă, calde, prietenoase. Comportamentul ei nu mai ascultă de logică și de realitatea exterioară, ci de vocile tot mai acaparatoare, ce o fac să se prindă în hățișurile propriei minți. Cititorul o va însoți pe tot acest parcurs, de la liceu, în saloane de spital și izolatoare, în săli și cabinete de terapie și în cele din urmă „afară”, într-o viață nou-regăsită.

Amintind de filmul A Beautiful Mind, cartea este o mărturie valoroasă a cufundării în beznă și apoi a recuperării, nu doar cu ajutorul tratamentului, ci și al încrederii și devotamentului specialiștilor și familiei și al puterii psihicului ei de a crede în „mâine”.

recenzie de Manuela Sofia Nicolae