O aventură amoroasă de gradul III

— Alo, aş pu­tea vorbi cu doc­to­rul Pit­tman?

— Eu sunt Frank Pit­tman, răs­pun­se ama­bil psi­hia­trul.

— Păi, e vor­ba de so­ţul meu, spu­se şo­vă­iel­ni­că fe­me­ia. Poa­te că aţi ci­tit în zia­re de­spre so­ţul meu, răs­pun­se ea. S-a scris o groa­ză în vre­mea din urmă.

— Păi, au fost o mul­ţi­me de lu­cruri în zia­re în ul­ti­ma vre­me.

— Da, dom­nu­le, dar cred că vă veţi aminti de asta. În­ţe­le­geţi, so­ţul meu a fost ră­pit de o far­fu­rie zbu­ră­toa­re, de un fel de OZN, cum au spus ei.

— Da, în­cu­vi­in­ţă Pit­tman, îmi amin­tesc de ca­zul so­ţu­lui dum­nea­voas­tră.

— Nu în­ţe­leg de ce cei de la Baza Aviatică vor ca el să mear­gă la un psi­hia­tru. Niciunul dintre noi nu am fost nici­o­da­tă la doc­tor — la ci­ne­va ca dum­nea­voas­tră. Nu sun­tem ge­nul ăla de oa­meni.

— Păi, eu sunt ge­nul de om care văd oa­meni în îm­pre­ju­rări in­te­re­san­te, dar tre­buie să re­cu­nosc că am foar­te pu­ţi­nă ex­pe­rien­ţă cu far­fu­ri­i­le zbu­ră­toa­re. Aş­tept cu ne­răb­da­re să vă cu­nosc şi o să-mi gă­sesc tim­pul ne­ce­sar. Pu­teţi veni amân­doi mâi­ne.

Chi­lo­ţii lip­să

Când tâ­nă­rul cu­plu şi-a fă­cut apa­ri­ţia, Pit­tman ob­ser­vă că so­ţul, Ro­ger, era de­o­se­bit de ve­sel pen­tru ci­ne­va care tre­cu­se re­cent printr-o ase­me­nea ex­pe­rien­ţă. În timp ce Ruby era stân­je­ni­tă de toa­tă po­ves­tea, Ro­ger era cât se poa­te de bu­cu­ros de aten­ţia care i se acor­da şi era ne­răb­dă­tor să ob­ţi­nă ori­ce fel de pu­bli­ci­ta­te, chiar şi cea re­pre­zen­ta­tă de vi­zi­ta la ca­bi­ne­tul unui psi­hia­tru.

— Deci, abor­dă Frank în cele din urmă su­biec­tul prin­ci­pal care îi adu­se­se la el, poa­te vreţi să-mi spu­neţi ce s-a în­tâm­plat. Am au­zit că aţi avut o ex­pe­rien­ţă mai de­gra­bă ne­o­biş­nui­tă.

Ro­ger în­cu­vi­in­ţă din cap, grav şi în­tru­cât­va cu un aer de su­fi­cien­ţă.

— Cred că a fost pu­ţin ie­şit din co­mun. Dar a fost exact aşa cum le-am spus ce­lor de la zia­re. Am vă­zut lu­mi­ni­le alea scli­pi­toa­re pe cer. Mă ui­tam la ele, vă­zând cum se apro­pie din ce în ce mai mult. Şi era ca şi cum m-ar fi hip­no­ti­zat sau aşa ceva — aprin­zân­du-se şi stin­gân­du-se atât de ra­pid, în­cât pă­reau niş­te pul­sa­ţii co­lo­ra­te care pă­trun­deau cu to­tul în mine.

— Pul­sa­ţii de lu­mi­nă? re­pe­tă Pit­tman.

— Aşa cum toc­mai v-am spus. Le-am spus-o ce­lor de la bază şi de la zia­re. I-am spus şi lui Ruby, adău­gă el, ară­tând cu ca­pul spre so­ţia lui.

Aşa că Ro­ger re­pe­tă încă o dată to­tul, re­ci­tând cu pre­ci­zie po­ves­tea de-acum fa­mi­lia­ră. Mai în­tâi ful­ge­ră­ri­le, lu­mi­ni­le pul­sând. Apoi, ur­mă­to­rul lu­cru de care îşi amin­tea era că se afla la bor­dul na­vei.

— Mi-au fă­cut lu­cru­ri­le alea, spu­se Ro­ger cu un glas şop­tit, mai cu­rând con­spi­ra­tiv, con­vins că aţâ­ţa cu­rio­zi­ta­tea lui Pit­tman. Niş­te lu­cruri cum­pli­te. Lu­cruri în­gro­zi­toa­re.

— Ce fel de lu­cruri, mai exact? in­sis­tă Pit­tman, ce­rând de­ta­lii.

Tot ce îşi pu­tea aminti era că fă­ceau ex­pe­rien­ţe­le ace­lea ne­bu­neşti pe el, în­cer­când să îl fe­cun­de­ze. Îşi amin­tea că le spu­nea că era băr­bat şi că băr­ba­ţii din spe­cia noas­tră nu pot avea co­pii. Dar ei nu vo­iau să îl as­cul­te şi con­ti­nuau să im­plan­te­ze să­mân­ţă în el.

Ur­mă­to­rul lu­cru de care îşi pu­tea aminti Ro­ger era de după mai mul­te zile — nu ştia exact câte — şi anu­me că mer­gea pe dru­mul ace­la. Pă­rea ex­trem de su­pă­rat că nu ştia unde îi erau chi­lo­ţii.

…………..

Din OZN, se făcu o camionetă 

— Ro­ger, eşti si­gur că ai fost luat de un OZN? în­tre­bă Pit­tman.

Preţ de câ­te­va cli­pe, se lăsă o tă­ce­re în­cor­da­tă, după care Ro­ger re­cu­nos­cu că se pu­tea să fie vor­ba de o mică ne­în­ţe­le­ge­re.

— Păi, poa­te că, de fapt, nu a fost un OZN.

Îna­in­te ca Ruby să apu­ce să sară în sus, Pit­tman îl în­tre­bă cu blân­de­ţe dacă nu cum­va, în re­a­li­ta­te, nu fu­se­se luat de nici­un ­fel de ve­hi­cul in­ter­pla­ne­tar, ci de unul de pe pla­ne­ta noas­tră.

Ro­ger mor­măi ceva de­spre o ca­mio­ne­tă Ford al­bas­tră.

— Pof­tim?

— Am zis că tre­buie să fi fost o ca­mio­ne­tă, spu­se Ro­ger mai tare. Una din alea lungi.

— Ex­tra­te­reş­trii con­du­ceau o ca­mio­ne­tă Ford? în­tre­bă Pit­tman, ză­pă­cit acum.

Ro­ger scu­tu­ră din cap.

— Nu, de fapt nu ex­tra­te­reş­trii.

Îna­in­te de-a pu­tea ex­pli­ca mai mul­te, Ruby fu cu­prin­să cu to­tul de in­dig­na­re.

— Ştiam eu! urlă ea că­tre Ro­ger. Ai fost cu fata aia nouă de la ser­vi­ciu. Cum o chea­mă? Ca­rin sau Ke­rin. Me­reu şi-l scrie alt­fel, ca să fie cât mai ha­ios. Are un tre­cut du­bios. Toa­tă lu­mea ştie. Şi tu, smin­tit bă­trân — ai fost cu ea. Şi în tot tim­pul ăsta le-ai spus tu­tu­ror, până şi afu­ri­si­ţi­lor ălo­ra de re­por­teri, că te-au ră­pit ex­tra­te­reş­trii şi, de fapt, te-ai tă­vă­lit cu târ­fa aia.

………….

Oa­me­nii cei mai ne­fe­ri­ciţi sunt cei care în­cear­că să eva­de­ze din vie­ţi­le lor ba­na­le, ca şi cum ele ar fi mai de­gra­bă ru­şi­noa­se de­cât ono­ra­bi­le.

Pit­tman ex­pli­că:

— E ca şi cu oa­me­nii care în­cear­că să-şi ţină o par­te din ei în afa­ra că­să­to­riei. E ca şi cum ai în­cer­ca să-ţi ţii o par­te din tine în afa­ra unui sub­ma­rin sau a unui avion. Or, nu vei atin­ge în veci des­ti­na­ţia dacă nu eşti cu to­tul înăun­tru. La fel e şi în că­să­to­rie.

(fragment din volumul Clientul care m-a schimbat de Jeffrey A. Kottler și Jon Carlson)

***

Coautorul cărții Mumia de la masa din sufragerie, Jeffrey A. Kottler,

AJUNGE LA BUCUREȘTI

în perioada 10-11 iunie, când va fi actorul principal al workshopului “ÎN CULISELE PSIHOTERAPIEI”.

Cu această ocazie, pe 11 iunie, Editura Trei va lansa noua traducere, Clientul care m-a schimbat (scrisă de J.A. Kottler în colaborare cu Jon Carlson).

Consilierul și activistul J.A. Kottler are la activ peste 80 de cărți și este profesor la California State University, Fullerton.