Recenzie semnata de Florentina Doicescu, psihoterapeut de orientare psihanalitica.

Refugiul timpului (PandoraM, 2023), de Gheorghi Gospodinov, este un roman care-si propune sa abordeze un subiect destul de ambitios al zilelor noastre – timpul, un timp al trecutului si al viitorului. Desi initial ni se pare ca autorul ne introduce in tematica bolii Alzheimer si ne prezinta un fel de a trai cu aceasta afectiune al bolnavilor, dimpreuna cu familiile lor, in niste ,,clinici ale trecutului”, el se adreseaza in acelasi timp si oamenilor care nu si-au pierdut amintirile si pentru care timpul inca mai inseamna ceva. Declarativ, autorul ne spune ca tema cartii este memoria, punandu-ne in fata intrebarilor:

Care este legatura intre memorie si timp? Oare memoria tine doar de trecut sau serveste si viitorului?

Interesant este ca Gospodinov are nevoie de o voce ca sa spuna aceasta poveste, ca si cum ar privi din exterior ceea ce se deruleaza in roman, iar lucrul acesta l-ar face mai detasat de continut. Vocea aleasa, pe numele ei Gaustin, este vocea autorului. Ne spune asta inca de la inceput: ”Toti oamenii reali din acest roman sunt inventati, doar cei inventati sunt reali”.

Timpul despre care vorbeste Gospodinov este un timp al trecutului si al viitorului, cu oprire in prezent. Fara aceste puncte-cheie pe axa timpului, nu exista conexiune si nici viata, despre care sa putem vorbi. Introducerea cartii este marcata de cele două axe ale timpului – inceput si sfarsit – asupra carora autorul aduce propriile intrebari legate de cand exact a fost creat Pamantul, dar si care este sfarsitul timpului omenesc.

Cartea incepe prin a ni-l prezenta pe Gaustin, ca fiind un psihiatru gerontolog pe care autorul il banuieste ca

…sustrage pe ascuns povestile pacientilor sai ca sa se adaposteasca in ele, sa poposeasca pentru putin timp in locul si in trecutul cuiva.

Poate ca e si acesta un fel de a trai, de a trai mai multe vieti in propria viata. Poate fi chiar el, autorul, unul dintre oamenii care se ascund in trecut pentru a tolera mai bine prezentul.

Gaustin deschide pe rand clinici ale trecutului, locuri in care bolnavii de Alzheimer sa-si poata alina suferinta. Etajele acestor clinici sunt construite pe decade, avand camere in care oamenii pot retrai impreuna momente semnificative din viata lor. Pentru anii 60, este dedicat etajul 3, anii 70 au la dispozitie etajul 4, iar pentru anii 80/90, ramane mansarda cladirii. Etajele sunt mobilate in stilul anilor de referinta, ba chiar li se pun la dispozitie, in fiecare zi, ziare ale perioadelor trecute. Totul pare o repunere in scena perfecta a vremurilor de altadata; singura care mai pune probleme era prognoza meteo care nu coincide mereu cu ce spun ziarele vremii.

 Pentru noi trecutul e trecut si chiar daca intram acolo stim ca usa din spatele nostru este deschisa, ne putem intoarce cu usurinta. Pentru cei parasiti de memorie, aceasta usa a fost trantita in spatele lor pentru totdeauna.

Interesant este ca acesti pacienti isi pierd, ca ultima bucata a memoriei, pe cea olfactiva, asa cum mirosul este una dintre primele achizitii timpurii ale omului care, de altfel, pleaca si ultimul:

Vremurile trecute sunt volatile, se evapora repede, ca parfumul dintr-un flacon deschis, dar daca ai nas, mai poti sa prinzi cate ceva din aroma lor.

In sprijinul acestei idei se alatura scena in care un grup de femei afectate de pierderea memoriei, atunci cand intra intr-un apartament al trecutului, se indreapta imediat spre bucatarie, ca si cum ar avea o busola interioara. Desi in propriile apartamente se orientau cu greu, aici se descurca instinctiv:

Erau atrase de mirosul mirodeniilor, deschideau borcanasele cu busuioc, cu menta, cuisoare, rozmain, isi bagau nasul in ele, nu mai tineau minte denumirile sau le incurcau, dar stiau despre ce e vorba.

Interesanta ramasita care paraseste reduta memoriei ultima!

Memoria se risipeste treptat: In prima faza, pleaca cuvinte disparate, urmeaza chipuri, camere, ceea ce te face sa cauti toaleta in propria locuinta. Dupa aceea, urmeaza memoria corporala – mintea uita cum se vorbeste, gura uita sa mestece, gatul uita sa inghita, picioarele uita sa mearga. (Un exemplu ecranizat in acest sens ne ofera filmul Still Alice, in care Julianne Moore interpreteaza exceptional rolul unei profesoare care este diagnosticata cu Alzheimer.) Gospodinov descrie pierderea treptata a memoriei, ca o situatie in care ”cineva taie curentul in camerele propriului tau corp”. Nu se pierde doar memoria trecutului, ci si posibilitatea de a gandi ceva in viitor, planurile de viitor, viitorul in sine.

Surpriza ne este oferita de oamenii sanatosi, care sunt interesati de aceste adaposturi pentru a uita de prezent si a se retrage in propria istorie. Gospodinov care se autointituleaza ,,adunatorul de trecut”, defineste trecutul ca pe ceva ce ti s-a intamplat sau ti-ai imaginat ca intamplandu-se intr-o perioada anterioara, luand in considerare interpretarea subiectiva a fiecaruia in parte.

Pe masura ce citesc imi aduc aminte de o interpretare a unui autor roman, expusa la un  club de carte, legata de nostalgia pe care unii romani o au fata de perioada traita in comunism. De altfel, desi de neinteles, acestia isi manifesta simpatia fata de acele vremuri. Interpretarea lui era legata nu de faptul ca acesti oameni ar fi trait mai bine atunci decat o fac acum, ci de faptul ca acele vremuri ar corespunde unor perioade frumoase din viata, cum ar fi adolescenta sau tineretea, motiv pentru care isi aduc aminte cu placere de acele perioade frumoase din viata lor, indiferent de cat de greu ar fi fost ele traite in comunism.

Autorul isi pune la un moment dat problema reciclarii timpului si se intreaba daca acest lucru ar putea fi posibil, daca timpul ar putea fi transformat in altceva decat tot trecut. Isi imagineaza fabrici de reciclare a timpului in care timpul trecut sa poate fi reciclat in viitor. Intrebarile lui ma duc cu gandul la un proces terapeutic in care interpretarea trecutului poate fi transformatoare pentru un viitor mai bun. Cartea, in sine, are dese trimiteri terapeutice.

De asemenea, ne putem intreba impreuna daca nu cumva lipsa intelegerii si interpretarii trecutului poate duce la repetitie, motiv pentru care evolutia poate fi ingreunata atat la nivel individual, cat si la nivel de tara, de popor. E ca si cum lucrurile se tot repeta si se tot repeta, cerand cu ardoare o intelegere in asteptarea sfarsitului repetitiei si deblocarii evolutiei.

O alta amintire pe care eu o am despre timp si pe care o pot asocia cartii este legata de o remarca privind timpul care conteaza. Un om pentru care timpul nu conteaza este un om care nu creste, nu se dezvolta, sta pe loc. Timpul nostru conteaza si putem ramane in minte cu ideea ca este o alegere daca ramanem sau nu pe loc. Chiar invitatia de a citi cartea, pe care si eu o lansez aici, folosind timpul lecturand, este una care, in sine, promite ca timpul va servi cresterii.