JOIA ASTA vă așteptăm la o discuție cu Pascal Bruckner, despre noul său roman, CASA ÎNGERILOR. Ne vedem de la ora 18.00, în Librăria Cărturești-Verona. Invitați de soi: criticul literar Simona Sora, jurnalistul Luca Niculescu și directorul editorial al Editurii Trei, Magdalena Mărculescu.
Și un fragment:
— Ierteți domno, ierteți, domna, scuzi deranșu, punu siua, la rividiri, io nu mâncat, copili mulți, banuțu mic vu rug…
Dai de ei la post fie iarnă, fie vară, susurându-și litania. Și te conving, bătându-te la cap. Servilismul lor are în el ceva insultător, care te obligă să bagi mâna în buzunar. Cât despre cei jalnici, aceștia chiar oferă un spectacol de mare clasă fie cu un ochi lipsă, fie cu o ureche tăiată, doar trei degete la o mână, o jumătate de gambă sau cine știe ce tumoră pe obraji.
Printre specialitățile țiganilor, se zice, s-ar număra și fabricarea de mutilați, o întreagă artă a dălții și a fierăstrăului, a decupajului și a relipirii, care presupune o cunoaștere temeinică a subiectului. Dovedesc un simț al punerii în scenă care impune respectul, aruncând în stradă infirmii tăiați după model de niște grădinari demenți, ciungii de ambele brațe, copiii diformi, prelucrați în înfricoșătoare ateliere ale distrugerii, femeile buimace care plâng fără încetare, agitații cărora li se injectează produse chimice care îi fac să tremure, hemiplegicii care par ieșiți direct dintr-un film de groază. Au un simț al umorului special atunci când îți aruncă în față astfel de mostre.
Un batrân din Piața Republicii avea partea stângă a feței și a craniului arse cu bună știință fie cu fierul de calcat, fie cu lampa cu acetilenă. Insul petrecuse pentru asta, probabil, vreun sfert de ceas nasol rău. Efectul era însă garantat pe viață: o rană oscilând între albastru-cobalt și roșu-aprins, după cum cădea lumina soarelui, cu venele galbene de grosimea unui tub. Bărbatul trezea oroarea, dar și curiozitatea, și i se arunca de la departare mărunțis pe care îl aduna cu nonșalanță.
Matroane robuste stăteau alături de pigmei care fuseseră făcuți bucăți. Se adăugau escadrilele de falși paralitici care o luau la fugă imediat ce încheiau cerșitul, la metrou. Rețelele erau coordonate, se zicea, de unul sau mai mulți șefi răspândiți prin Europa de Sud sau de Est, care țineau în mână firele traficului. Fetele erau închiriate de la familiile lor pentru câteva mii de euro, cu condiția să fie rapide și ascultătoare. Toată povestea nu dădea pe-afară de moralitate, însă dovedea un adevărat simț al organizării. Cerșetorul este un mic întreprinzător care operează un scurt studiu de piață, după care se lipește de persoanele solvabile.
Ceea ce detesta Antonin la aceste epave urbane era nepăsarea.
Leave a Reply