Dezvoltarea afectivă este o problemă aparte în creșterea și educarea băieților. În mod tradițional, diferențele de gen în ceea ce privește chestiunile emoționale au fost explicate drept rezultatul diferențelor binare la nivel biologic. Însă diferențele constatate între comportamentul emoțional al băieților și cel al fetelor sunt mai degrabă rezultatul unor experiențe de ordin emoțional determinate de reguli bazate pe stereotipurile de gen. Cercetările confirmă faptul că în spatele măștii pe care fiecare băiat o poartă se găsește un suflet plin de emoții. De unii singuri, puțini dintre băieți sunt capabili să se revolte împotriva puterii normelor sociale care­i țin țintuiți într­un tipar rigid.

Părinții și îngrijitorii sunt, prin natura lor, susținătorii de bază ai băieților – sunt „echipa de primă intervenție“, sunt cei mai receptivi la supărările lor. Obișnuința de a veni cu supărările și durerile tale la cel care are grijă de tine, în căutarea alinării și înțelegerii, este una instinctivă, care începe încă din prima copilărie, atunci când resimți foame, frig sau singurătate, extinzându­se și la celelalte sentimente pe măsură ce crești. A servi drept consilier psihologic propriilor copii face parte din fișa pos­ tului de părinte. Cum ne putem însă îndeplini acest rol vizavi de fiii noștri?

FRAGMENT DIN CUM SĂ CREȘTI UN BĂIAT  de Michael C. Reichert

Ca începători, trebuie să ne dăm seama când lucrurile scapă de sub control. Cu toate că băieții se așteaptă să primească o mână de ajutor în legătură cu unele sentimente dificile, nu mulți dintre ei o primesc. Reacțiile părinților, uneori neconștientizate, pot limita atenția și compasiunea lor față de băieți și îi pot face să nu se simtă în largul lor. Anumite subiecte pot fi greu de ascultat. Părinții pot ezita să depășească anumite limite și să se amestece în „treburile personale“ ale fiilor. Băieții care nu corespund „calapodului“ masculin pot avea tot felul de interacțiuni care să devină copleșitoare din cauza supărării resimțite de părinți. Aceasta îi poate chiar împinge pe cei mari să­și îndemne fiii să se comporte mai bărbătește. Există diverse moduri în care tensiunile create pot interfera cu capacitatea lor de ascultare.

Cory a venit însoțit de mama lui, care ajunsese la capătul puterilor. Cory, elev în clasa a zecea, de­abia se mai ducea la ore și nu învăța aproape nimic. După cum am descoperit când ne­am întâlnit între patru ochi, lipsa lui de motivație și rezultatele slabe aveau legătură cu faptul că el se droga practic în fiecare zi – era modul lui de a face față situației într­o familie care încă avea probleme, chiar și la ani buni după ce tatăl îi părăsise. Mama luinera deprimată în urma abandonului soțului ei, de­abia putând funcționa în afara serviciului și a treburilor casnice de rutină. Cory era protector și atent cu ea. Euforia produsă de droguri devenise o modalitate de a­și gestiona furia față de tatăl care­i părăsise și îngrijorarea față de starea mamei.

Având o viață de familie nesatisfăcătoare în urma divorțului părinților, Cory ținuse secretă față de mama lui dependența sa crescândă. Mi­a explicat că nu voia să ­o împovăreze și mai tare cu problemele lui. Băiatul își pierduse practic nu numai tatăl, ci și mama. Nu mai avea pe nimeni care să­l ajute să facă față tensiunilor resimțite.

Reușise să­și adune curajul și s­ă o roage pe mama lui să-­i găsească pe cineva cu care să stea de vorbă. Când mi­-a explicat cum încerca să­și protejeze mama, ascunzându­i anumite lucruri, i­-am sugerat că ea avea de fapt nevoie ca el s­o ajute să­-și îndeplinească sarcina de părinte. Cory a fost de acord, cam în silă, să vină la o ședință împreună cu ea pentru a­i dezvălui sentimen­ tele sale. În respectiva ședință am discutat cu mama lui despre cât de greu trebuie să­-i fi fost după plecarea soțului și partenerului ei de viață, dar și despre faptul că devenea mai puternică pe zi ce trece. Am îndemnat-­o să­i spună fiului ei acest lucru, să­-i spună că își dorea să-­i acorde sprijin, să fie reprimită în viața lui. Pe Cory l-­am ajutat să­-i mărturisească cât de singur și de speriat se simțise în tot acest timp, și l­-am învățat că trebuie să reînceapă să conteze pe sprijinul mamei și să înțeleagă că aceasta era capabilă să i­l acorde – că nevoia lui de susținere nu reprezenta pentru ea o povară și nici n­-o secătuia din punct de vedere psihic.

Mă surprinde cât de des uită părinții, pe măsură ce băieții lor devin bărbați, capătă voci groase și mușchi mai puternici, că aceștia au încă nevoie de atenție și de protecție din partea lor. Mitul conform căruia bărbatul este răspunzător pentru el însuși se insinuează cu timpul în relația dintre părinți și fii. În general, încerc să țin măcar câteva ședințe de consiliere în comun cu tinerii și cu părinții lor, deoarece cel mai bun tratament pe termen lung pe care li­-l pot oferi constă în a­i ajuta să se înțeleagă unii pe alții și să-­și amelioreze relația. În ceea ce­l privește pe băiat, îl conving să-­și ia nevoile de ordin emoțional în serios și să vorbească deschis cu părinții. Între timp, le reamintesc mamelor și taților că mai au încă de jucat un rol esențial. Cu toate că nu e treaba lor să-­i rezolve problemele, părinții își pot ajuta băiatul, ascultându­l cu atenție și oferindu­-i șansa să-­și clarifice sentimen­tele pentru a se hotărî asupra următorului pas.

FRAGMENT DIN CUM SĂ CREȘTI UN BĂIAT  de Michael C. Reichert

NU VĂ PIERDEŢI RĂBDAREA ȘI ÎNCREDEREA

Cele mai importante calități pe care băieții le pretind de la ascultătorii lor sunt răbdarea și încrederea. Din motive variate, mulți băieți au fost nevoiți să devină „bărbați“, învățând să-­și țină ascunse sentimentele tulburătoare, de nesiguranță, și permițându­le doar celor de furie să iasă la suprafață. Cu toate că rezultatul final este un sentiment de intensă ușurare, schimbarea strategiei cu 180 de grade și hotărârea de a se destăinui părinților pot părea la început o abordare neobișnuită și periculoasă. Unii băieți consideră că ar regresa la un stadiu de dependență crescută și că însăși „bărbăția“ lor ar putea fi în joc. Părinții nu­-i pot liniști pe băieți în legătură cu aceste temeri; aceștia trebuie să pună singuri lucrurile cap la cap, descoperind în final că sunt mai puternici și mai rezilienți când sunt mai puțin singuri.

Când se luptă cu temerile, cu nesiguranța și cu izolarea care decurg din suprimarea laturii sale emoționale, băiatul își poate proiecta supărarea asupra părintelui care încearcă să se apropie de el, și care pare să-­i sugereze fiului că face ceva greșit. Însăși încercarea părintelui de a ajunge la băiatul refugiat în spatele măștii îl provoacă pe acesta să­și dezvăluie sentimentele reale. Părinții se pot confrunta cu o mulțime de sentimente tulburătoare pe măsură ce suferințele băiatului ies la lumină. Până la urmă, acesta este chiar scopul urmărit: oferindu-­se drept momeală, părinții reușesc să­-l ispitească pe băiat să ajungă la o mai sinceră apropiere afectivă.

Dar ceea ce nu este deloc simplu este să vă abțineți să luați personal ceea ce spun sau fac fiii voștri. Numeroși părinți au un nivel de toleranță scăzut față de lipsa de respect sau față de reacția de respingere a băieților, cu atât mai mult cu cât, încă de la bun început, se află deja în afara zonei lor de confort. Îi rog însă pe părinții care se simt nemulțumiți sau descurajați să analizeze un pic situația: Chiar se așteaptă ca un copil surescitat să dea dovadă de autocontrol și să­-și cenzureze gândurile agitate (așa cum trebuie să se întâmple când băieții se pregătesc să-­i asculte)? Pot ei să-­i pretindă fiului lor să se distanțeze cu răceală de aceste emoții brute și să vorbească despre ele cu detașare?

Pentru a-­i transmite băiatului vostru mesajul că voi, ca părinți, puteți face față adevărului privind sentimentele sale, trebuie să rezistați eroic, să vă păstrați calmul și chiar să zâmbiți cu tandrețe și înțelegere în timp ce el vă critică, vă învinovățește ori vă respinge. Ascuns în spatele măștii, nivelul de stres al băieților este de obicei mai mare decât bănuiesc părinții. Retragerea în sine și indiferența aparentă ascund de fapt teama față de dificultățile apa­rent insurmontabile. Este de datoria părinților să-­i facă pe copii să înțeleagă că nu sunt singuri și că vor găsi soluții pentru a-­și vedea de viață (în ciuda îngrijorării părinților).

***

Michael C. Reichert, psiholog clinician și cercetător, este directorul fondator al Centrului pentru Studiul Vieții Băieților și Fetelor din cadrul Universității din Pennsylvania.