„Romanul Soarele negru își are companionul într-un poem amplu, Pasiphae. Viața și opera, în care adun perspective și străfulgerări care au scăpat structurii epice. Cheia ar fi chiar dialectica „viața și opera”, acolo unde copulativul «și» este punctul de derută.” (Bogdan-Alexandru Stănescu)

Cântul I

Introibo ad Altare Dei

Muze, coborâți Heliconul, alunecând pe frunze umede,
culegeți roua dimineții-n tălpi
și veniți în ajutorul aedului,
nevoiaș al propriilor închipuiri.
Dansați în cerc, ținându-vă de mâini
rotiți-vă cât mai iute, de-acum,
povara nu mai e a mea:

Săraca inimă a lumii, deschisă de-o tăietură în mătase
camerele înghețate în noaptea muzeelor
se trece liber dintr-una într-alta,
cetățenii clasei de mijloc își șterg picioarele
și apoi intră, vorbind la început în șoaptă,
pleznindu-și copiii după ceafă,
înghețatele pe mocheta aspirată cu grijă
desenează bălți dulcege.
Într-un colț, pe ecranul cu purici și zgomot alb
o plajă din Creta
poate fi orice epocă, nimic localizant
doar valuri monotone, și premoniția angoasantă
că ceva trebuie să-nceapă.
Pe cer, deloc distinct de plaja pustie, un vultur
planează țipând. Atunci poate că
ceva tocmai s-a-ntâmplat?

O națiune în construcție. Optimism.
Natura conlucrează, tinere în chiton ușor,
poalele unduite de vântul dimineții
picioare goale, tălpi pe pământ,
în fundal, oriunde privești, orizont
scăldat de sunetul valurilor.
Tauri masivi, negri ca bârnele arse dintr-un sat jefuit,
două bătrâne așezate pe-o stâncă albă
își țin ochii orbi în palmele căuș. Nimic mistic,
nicio interferență supranaturală, e ordine naturală
și-atâta tot.
Hymnes: Surioară, de câte ori a dat vulturul roată azi deasupra palatului?
Ponya: De prea multe ori. De trei ori câte trei până
la amiază, apoi nu am mai ținut numărul.
M-a tulburat pasul ușor al prințesei albe, pulpa
rozalie arătată soarelui. O fecioară veselă, care, știi bine,
atrage nenorocirea.
Hymnes: Eu mi te-amintesc din vremea
când pășeai la fel pe plajă
și purtai pe umerii albi o amforă
cu vin neîndoit, o duceai la buzele
flăcăilor prinși în lupte sau hârjoană.
Eu eram urâtă, dar nu te-am invidiat
trăiam împreună bucuria începutului
– soarele iese din burta mării,
sângele îi pătează orizontul
aer sărat.

(Un gând nu-mi dă pace, și anume că scriu despre
înaintea istoriei, de aici, de unde istoria s-a sfârșit.
resurse de orgoliu, superbia prostească –
să imaginezi o lume scăldată-n apele începutului
când taurii erau cât munții, iar eroii îi lăsau să se năpustească
asupra lor, și le săreau peste greabăn, dându-se peste cap
Ăsta era un sport. Sport sângeros, văzut la video în 1989
acasă la Bebe, nebunul blocului, care-i fura Dacia roșie
lu ta-su
și prindea 100 pe Stoian Militaru.
Bebe care e mort
fața lui rotundă mai întâi a putrezit, apoi
carnea s-a lichefiat, în ochi și-au făcut cuiburi
viermii, din creierul lui s-au înfruptat șobolanii, și bine au făcut,
pentru că în 1992 Bebe mi-a spus că vrea s-o fută pe mama
și a mimat în aer cum ar proceda.
Asta a fost prea mult până și pentru
spectatori, așa că Pele i-a zis: „Taci, băi Bebe din gură-n pula mea!“
Nu a trecut zi din viață în care să nu-mi fi dorit moartea lui Bebe de la 5.)

Oricepovesteîncepecunașterea. Sau așa se spune, încă
nu știm, nu există reguli, nu există nici poveștile, noi
le inventăm, noi desenăm începuturile
în nisip, sub soare, printre urmele lăsate
de copitele taurilor sălbatici.

„Pasiphae“ – lumina tuturor, sau lumină pentru toți,
Un nume ca un spic de grâu, fiica arzătorului Helios,
cel care iubește și pârjolește, și a nimfei oceanide Perse, sora
lui Circe, Aeetes, Perses și Aloeus, tatăl lui Epopeus.
Se spune că la nașterea ei munții s-au cutremurat și în pământ
s-a căscat o gaură neagră, drumul spre Hades,
Pasiphae, mama istoriei și a zoofiliei.

(În tabloul lui Gustave Moreau, femeia cu pielea albă
ca laptele îmbrățișează taurul, emanând lascivitate
prin toți porii. Taurul o linge pe braț, e gata s-o muște,
iar între ei, erect, piciorul terminat în copită,
ca sabia dintre Tristan și Isolda, numai că aici el unește, nu separă.
Dar oare capul taurului emană sălbăticie?
Cu cât privesc mai mult cu atâta-mi vine-a crede
că animalul e înfricoșat. Probabil e propria mea frică de femei la mijloc
Se spune că teroarea e-n ochii privitorului. Proiecție.)

S-au păstrat mărturii despre nașterea Afroditei,
scoicile grăsane și bulbucii de spumă, muribunzi pe plajă
au trecut vorba înspre stârcii de mare, care-au croncănit mai departe
pinii arși de soare au șușotit vulturilor povestea zeiței,
despre durerea de cap a Zeului, care și-a crăpat țeasta
din care-a ieșit împlătoșată Athena, vorbește vântul, Briareu,
chiar și Semele, cea arsă de vie, a lăsat în scrum basmul fiului-țap
cusut în pulpa tatălui.
Dar Pasiphae? Să fie obiceiul vechi de când lumea, să nu vorbești despre
Cel rău? Dar cum începe răul? Rămân doar povești despre sfârșitul lui –
ba chiar, cum e în cazul de față, despre nașterea Monstrului,
hrănit cu dragoste de mamă.

Nereida Perse și-a iubit copiii, cel mai mult însă pe cele două vrăjitoare, Circe
și iubitoarea de tauri. Le-a hrănit mintea cu povești despre începutul lumii,
la care nu asistase, dar pe care-l cunoștea la mâna a doua. Versiunea ei
diferită de cele ce aveau să ajungă în mințile cretanilor.
Pe de o parte, era natură, pământ și miros de iarbă umedă
– paradoxal, în absența ierbii – natura nu avea voință și nici inteligență,
pur și simplu era. Apoi însă Voința
a dat naștere unei imagini a Zeului, care era Demiurgul,
iar acesta, un demon malefic
și-a privit chipul în apă și reflexia i-a arătat propria singurătate
așa că a luat o mână de pământ, a înmuiat-o în apă și a creat
un om după propria imagine; și omul acesta primordial avea inteligență
era rupt din Voință și din Demiurg, iar vintrele lui tânjeau după Natură
de care era îndrăgostit. Omul gândea cu vintrele și voia împreunare.

(De când am început să-mi pipăi îmbătrânirea amintirile și-au pierdut regretul. Când eram tânăr, construiam scenarii contrafactuale: ștergeam iubiri întregi,
suferințe pe care le-am cauzat, pe care le-am trăit. Acum mă legăn în memorie,
ca un bolnav, mă alint în vata propriului trecut și contemplu. Nimic nu te pregătește pentru primul fir pubian alb. Retrăiesc momente din copilărie și adolescență, absolut lipsite de importanță atunci, dar care-și capătă greutatea abia acum, o răzbunare inutilă și tardivă: fumez, pe canapeaua mamei, în sufrageria apartamentului cu două camere din Berceni. E vară, cald, geamul balconului e deschis și perdeaua flutură ușor. Am primit o casetă cu videoclipuri și începe Train of Consequences. Pe geamul trenului în goană se vede un bătrân sau o bătrână care atârnă bebeluși la uscat, de o frânghie. Senzația că descopăr ceva nou, ce nu-mi doresc să știu.)

Zburau mulți fluturi atunci, cu aripi mari, greoaie, coborau și zeii
pe plaje, mici și urâți, împiedicați, niște măgari cu coaie grele și stătute.

(Din balconul meu închis, privind spre biserica Sf. Ștefan, pe stânga, o casă
brâncovenească, centru de încorporare, pe dreapta un bordel deloc discret
3 a.m. o voce bărbătească urlă plină de jale: Raisssssaaaaa, te iubesc, Raissaaaa!
o mașină neagră, 4×4, iar șoferul o iubește pe Raisa cea dinăuntru, eu mă gândesc la anii când mergeam pe Mătăsari, după ce băusem prea mult ca să mai pot face ceva sexual. Cerșeam afecțiune, numai că eu o plăteam. Fetele mă urau, nu apreciau dorința mea de afecțiune. Așa și eu, acum, refuz să înțeleg dorința asta, o văd ca pe o manifestare a egoismului. De ce vrei afecțiune? Nu vezi ce rece sunt, în ce curvă penală m-am transformat?)

Înainte de a fi Pasiphae, era o copilă care alerga înspre val și apoi, când
piciorul atingea apa, țipa și o lua la goană înapoi, spre brațele mamei.
era în joaca ei, nevoia de a-și striga uimirea.
în anii când percepțiile și senzațiile se transformă în uimire
minunare în fața germinației care consună unei neliniști
interioare. Fluturii coborând dinspre munte, din poienile zăvorâte
între cercuri de molizi, albi, negri, morbizi, apoi
mirosul de apă sărată, alge, țipătul unui șoim care-a văzut un iepure
gonind în plină zi, apoi căderea amețitoare – șoimul e tânăr, se bucură
de picajul amețitor, știe că o unduire a corpului și o mișcare
din aripi îl pot oricând readuce în nori.

(ești ros de vinovăție, deși-ți repeți că nu puteai face altceva,
are capul ras, un ochi închis și pare că doarme. Simte o durere ascuțită
la picior și pe frunte o echimoză dură, semnul unei lupte nocturne. „Săracu,
nu știa unde e și a căzut din pat“. Îi vorbești, l-ai împins cu scaunul într-un petic
de soare, deschide ochiul drept și pare că se uită urât la tine, e doar o iluzie
mă întreabă șoptit unde suntem cazați, probabil suntem la munte
într-un complex hotelier, sau la mare, la Eforie, Cap Aurora, excursiile mitologice
ale copilăriei mele. Dar ce vreau să știu este dacă eu sunt eu, dacă nu
sunt tatăl meu, fiul lui, tot eu contez pentru mine, un narcisism
bolnav, așa că-i pun întrebarea care putea veni doar de la mine
unde eram când mă ducea în cârcă spre cameră, seara, și spunea, sub
treptele din lemn „Capu!“, ridică ochiul bun spre mine și-mi răspunde, din lumea cealaltă „Predeal“. Îl împing înapoi spre salon, iar când îl preia o asistentă solidă
îl sărut pe obraz, iar el se trezește și-mi întoarce sărutul. Apoi moare. Nu e nimic patetic aici. E încă o hierofanie intimă.)