Îmi amintesc, din vremurile în care internetul începea să capete popularitate și la noi în România (eram la vârsta pubertății pe atunci), când foarte mulți contemporani de ai mei dăduseră iama pe zecile de forumuri apărute peste noapte și peste chat-roomurile (să nu mai spun că mIRC-ul era de departe cel mai popular) care devenisera supraaglomerate – toate acestea se întâmplau desigur, înainte de era messenger și facebook. Oamenii se înghesuiau fie să joace trivia, fie să discute vrute și nevrute pe teme interminabile, cu cunoscuți sau necunoscuți. Desigur, privind retrospectiv toată acea frenezie comunicațională s-a dovedit a fi o mare pierdere de vreme și cu toate acestea, ea dădea satisfacții nemaipomenite la momentul respectiv: pentru cei aflați la vârsta pubertății sau adolescenței – forumurile și chat-roomurile erau un mijloc nemaiîntâlnit de a satisface nevoile de aparatenență (printre altele…) –lucru care se intampla pe diferite threaduri (dacă vorbim de forumuri) sau pe diferite canale (dacă vorbim de mIRC). Evident că nu lipsea nici preocuparea relațională… celebra formulă de introducere asl pls (age-sex-location please) era omniprezentă, devenise cap de pod pentru orice conversație (era în fond, singurul mijloc de a pretinde ca știi cu cine stai de vorbă). Pentru foarte mulți care foloseau însă asemenea abordări, spațiul virtual nu părea să fie un mediu autosuficient de întemeiere a unei relații: mIRC-ul sau forumurile erau un mijloc accesibil de a te distra, de a face glume practice  (de genul: ne dăm întâlnire în locul X și te las să aștepți acolo) sau, atunci când erau luate mai în serios, de a pregăti și a facilita întâlnirea față în față.

Conceptul de relație virtuală la acea vreme se dovedea cel puțin anecdotic, cine credea în așa ceva privit drept tare naiv iar asta pentru că, așa cum sugerau mulți pe de o parte oamenii aflați sub protecția anonimatului aveau posibilitatea să-și construiască identități virtuale fictive, prin care să-și compenseze toate neajunsurile și complexele și, pe de altă parte, lipsa apropierii și contactului fizic anulau posibilitatea de a stabili o intimitate deplină și autentică. Altfel spus, cei care se implicau în așa zise relații virtuale, trăiau o fantezie care ar fi putut deveni periculoasă. Ulterior însă, pe măsură ce fenomenul a luat amploare și odată cu apariția primelor povești cu incipit virtual și cu deznodământ real fericit (reprezentat adesea de căsătorie), s-au reconsiderat posibilitatile relațiilor pe internet. În fond, dacă oamenii sunt de bună credință și nu caută cu tot dinadisul să își păcălească partenereul (deși au nenumărate posibilități în acest sens), , presupun, până la o cunoaștere mai profundă, o doză de mistificare și imaginație (pe fondul așteptărilor pe care le dezvoltăm încă de la prima întâlnire – în fond, orice dragoste presupune o doză de virtualitate) și desigur implică nenumărate schimbări de dispoziție. Aceste aspecte sunt ilustrate și în romanul lui Daniel Glattauer, o cronică a unei povești de dragoste exclusiv virtuală, exclusiv compusă din e-mailuri. Emmi și Leo se „întâlnesc” întâmplător, în urma unui mesaj trimis de unul din personaje către o adresă de e-mail greșită… povestea începe aparent deloc promițător, cu un schimb de remarci usturătoare privitoare la competențele de operare a calculatorului ale celor doi protagoniști, însă tocmai caracterul ironic al acestor replici este cel care stârnește mai departe curiozitatea lui Emmi și Leo. Aflată, la debut, într-o fază a începutului perpetuu, în care  protagoniști nu contenesc să tatoneze terenul, să își păstreze un aer misterios, povestea evoluează pe măsură ce Emmi și Leo vor împărtăși ocazional și expeditiv diferite informații personale.

Cititi intregul articol scris de Sever Gulea pe libris.ro.