Eleanor Maguire, de la Centrul de Neuroimagistică Welcome Trust al University College,din Londra, a studiat cinci pacienţi cu amnezie clasică. Toţi suferiseră de infecţii ale creierului, care le afectaseră hipocampusul. Deşi îşi puteau aduce aminte numele rudelor, nu erau capabili să reconstituie în memorie întâmplări din trecut. Dar nu numai capacitatea de a-şi aminti le era afectată.

Cercetătorii le-au cerut ca, alături de un grup de subiecţi de control, fără amnezie, să vizualizeze şi să descrie, în detaliu, câteva scenarii din viitor, cum ar fi vizitarea unei plaje, a unei păduri, a unui muzeu, castel sau bar ori o viitoare petrecere de Crăciun, sau o întâlnire cu un prieten apropiat, şi să înfăţişeze sentimentele, senzaţiile, pe care acea experienţă le-ar implica. Descrierile au fost dezorganizate şi lipsite de emoţie. Pacienţii care aveau hipocampusul afectat nu au putut reda relaţiile spaţiale între obiectele care făceau parte din scenariile din viitor şi au spus foarte puţine lucruri despre ceea ce simţeau. Ei nu au putut vizualiza experienţa ca pe un întreg, ci au văzut doar o colecţie de imagini separate. Cum a spus un subiect:

„Nu este foarte real. Pur şi simplu nu se întâmplă. Imaginaţia mea nu este… ei bine, nu îmi imaginez asta, hai să spunem aşa.”

Descoperirea faptului că hipocampusul ar putea fi implicat în vizualizarea viitorului ar putea fi importantă în înţelegerea premoniţiilor. Funcţiile creierului pot varia extrem de mult, de la om la om, la persoanele normale. De exemplu, unii au o memorie extrem de bună, pe când alţii abia dacă reuşesc să îşi aducă aminte unde şi-au pus cheile de la maşină sau ce au mâncat la prânz. Oare acele persoane care au o memorie bună au cumva un hipocampus „mai mare şi mai bun” decât cei cu memorie slabă? Nu cumva cei care au darul premoniţiei au un „avantaj hipocampic”, care îi face capabili de a vedea mai bine viitorul? Nu cumva cei care neagă faptul că premoniţiile există şi care insistă că nu au avut niciodată premoniţii, suferă de o disfuncţie hipocampică?

 

Fragment din:

    

      

Maguire şi colegii ei au făcut scanări cu un aparat RMN funcţional asupra a şaisprezece taximetrişti londonezi şi au descoperit că, în toate cazurile, ei erau diferiţi faţă de cei cincizeci de subiecţi de control. O arie anume, zona posterioară, sau din spate, a hipocampusului, era mai mare, la toţi taximetriştii. Cu cât aveau mai multă vechime în serviciu, cu atât mai mare devenise acea regiune.

Maguire avertizează împotriva utilizării GPS-urilor la taxiurile londoneze.

„Noi sperăm, din tot sufletul, că nu o să înceapă să le folosească”, spune ea. „Credem că această zonă a creierului a crescut… datorită cantităţii uriaşe de informaţii pe care trebuiau să o ţină minte. Dacă vor începe să folosească GPS-urile, acea bază de informaţii va deveni mai mică şi este posibil ca schimbările pe care le observăm la creier să fie afectate.”.

Aparatele GPS s-ar putea să nu fie singurii inhibitori ai premoniţiilor despre care ar trebui să ne îngrijorăm. Pe măsură ce ne bazăm din ce în ce mai mult pe tehnologia informaţiei, este din ce în ce mai puţină nevoie să ne bazăm pe simţul nostru primar, capacitatea de a merge puţin înaintea noastră în spaţiu şi în timp. De ce aş avea nevoie de o premoniţie legată de vremea din week-end, când pot să dau clic pe pagina web a Weather Channel şi să văd previziunile meteo pe zece zile, pentru orice oraş din Statele Unite? Nu este nevoie să-mi folosesc intuiţia pentru a judeca evoluțiile bursei; diverşi guru financiari au folosit deja propria lor intuiţie şi şi-au postat părerile on-line şi în ziare. Pot obţine, cu ani în avans, previziuni legate de încălzirea globală şi de topirea calotei polare; sau pot afla dacă este sau nu probabil ca vara asta să cadă ploaie peste grădina mea cu legume, ori cine este probabil să câştige Super Bowl, iar exemplele continuă la nesfârşit. Dându-mi seama de asta, aproape că pot să simt cum mi se micşorează hipocampusul.