— Un moment măreţ, constată Inger Johanne Vik, unindu‑şi mâinile, ca şi cum ar fi fost obligată să se roage pentru nora preşedintă a Statelor Unite.

Femeia din scaunul cu rotile zâmbi, dar nu scoase nici un cuvânt.

— Să nu‑mi mai spună mie nimeni că lumea nu progresează, continuă Inger Johanne. După o serie de patru zeci şi trei de preşedinţi… o preşedintă!

— …misiunea de preşedinte al Statelor Unite.

— Trebuie să fii de acord că e o chestie serioasă, insistă Inger Johanne, privind din nou spre ecran. De fapt, eu credeam că ar fi ales mai repede un afro‑american, până să poată accepta o femeie.

— Data viitoare o să fie Condoleezza Rice, răspunse cealaltă. Două dintr‑o lovitură.

Nu era o problemă de progres, negru sau roşu, bărbat sau femeie: funcţia de preşedinte al Americii era făcută pentru bărbaţi, indiferent de pigmentaţie sau de organele lor genitale.

— Pe Bentley nu feminitatea a condus‑o acolo unde este, declară ea rar, aproape cu nepăsare. Şi este clar că nici negreaţa lui Rice. În patru ani, ele se vor asocia. Chestia asta n‑o să fie prea măgulitoare nici pentru minorităţi, nici pentru femei.

— Totuşi, a fost foarte…

— Ceea ce impresionează la femeile astea nu e feminitatea sau prezenţa unor sclavi printre strămoşi. Evident că se folosesc cât pot de mult de chestia asta. Dar cel mai impresionant este…

Făcu o grimasă şi încercă să se îndrepte în scaunul ei cu rotile.

— Ai vreo problemă? dori să ştie Inger Johanne.

— Oh, nu. Cel mai impresionant este că…

   

   

   

Femeia se ridică, sprijinindu‑se de braţele fotoliului şi reuşi să‑şi apropie puţin trunchiul de spătar. După care, cu un gest detaşat, îşi aranjă din nou puloverul pe piept.

— … ele trebuie să fi luat hotărârea asta al naibii de timpuriu, conchise ea, în cele din urmă.

— Care hotărâre?

— Să muncească atât de dur. Să fie atât de sârguincioase. Să nu facă niciodată nimic greşit. Să evite să calce în străchini. Să nu fie prinse niciodată, niciodată în flagrant delict. În realitate, este absolut de neînţeles.

— Dar ele au… întotdeauna… ceva…, chiar şi preacucernicul George W. se săturase de…

Deodată, femeia din scaunul cu rotile zâmbi şi întoarse capul spre uşa salonului. O fetiţă de vreun an şi jumătate le privea, cu un aer vinovat, prin crăpătura uşii. Femeia întinse o mână.

— Vino aici, scumpo. Ar trebui să dormi.

— Se dă jos singură din pătuţul cu plasă? întrebă Inger Johanne.

— Probabil că o fi adormit în patul nostru. Vino, Ida!

Copila traversă, păşind şovăielnic, încăperea şi se lăsă luată în braţe şi pusă pe genunchi. Bucle negre ca abanosul îi înconjurau obrajii bucălaţi, dar ochii îi erau de un albastru glacial, cu un cerc ciudat şi întunecat care îi mărginea visul. Fetiţa zâmbi reţinut, recunoscând‑o pe vizitatoare şi se aşeză ceva mai confortabil.

— E bizar, îţi seamănă, constată Inger Johanne, aplecându‑se ca să atingă cu degetul mânuţele dolofane ale micuţei.

— Doar la ochi. Culoarea. Oamenii se lasă întotdeauna păcăliţi de culori. Ale ochilor.

Între ele se aşternu din nou liniştea.

Fragment din volumul

Doamna Președintă

de Anne Holt