Răzbunătorul spirit al ramurilor de soc

Pregătiţi-vă de o nouă aventură în compania Flaviei de Luce, copilul-detectiv!

Mi-am dat seama imediat că nu înţelesesem prea bine care era starea de sănătate a ţigăncii. Ea se prăbuşise la pământ şi se ţinea cât o ţineau puterile de spiţele uneia dintre roţile mari de lemn. Când am ajuns în dreptul ei, ea a început să tuşească iarăşi, mai îngrozitor ca înainte.

— Sunteţi epuizată, am zis. Trebuie să vă întindeţi.

Ea mormăi ceva şi închise ochii.

Într-o clipită m-am căţărat pe osia caravanei şi am deschis uşa. Orice mi-aş fi imaginat despre interiorul ei, n-ar fi fost câtuşi de puţin aproape e adevăr.

Înăuntru, caravana era o poveste pe roţi. Cu toate că nu am avut timp să arunc decât o scurtă ocheadă în jurul meu, am observat o splendidă sobă de fontă în stilul Queen Anne şi, deasupra ei, un raft plin cu porţelanuri pictate cu albastru. Apă fierbinte şi ceai, m-am gândit — de bază în toate cazurile de urgenţă. La geamuri atârnau perdele de dantelă, bune de făcut bandaje, în caz de nevoie, şi pe nişte suporturi stăteau două lămpi argintii cu parafină, din sticlă roşie, oferind, la nevoie, o lumină constantă, puţină căldură şi o flacără pentru sterilizarea acelor. Instruirea mea ca cercetaşă, deşi de scurtă durată, nu fusese cu totul şi cu totul în zadar. În spate, două plăci cioplite de lemn stăteau pe jumătate deschise, scoţând la iveală un pat încăpător care ocupa aproape întreaga lăţime a caravanei.

M-am întors afară şi am ajutat-o pe ţigancă să se ridice, aruncându-i unul dintre braţe peste umărul meu.

— Am lăsat scările în jos, i-am spus. O să te ajut să te urci în pat.

Am reuşit cumva să o conduc către partea din faţă a caravanei unde, împingând, trăgând şi aşezându-i mâinile pe puncte de sprijin nimerite, am izbutit în cele din urmă să o instalez. Aproape pe întreg parcursul acestor operaţiuni, ea nu păru să fie prea conştientă de locul unde se afla sau de faptul că mă aflam şi eu acolo. Însă odată vârâtă în pat, păru să reînvie într-o oarecare măsură.

— Mă duc după doctor, am zis.

— Nu, nu face asta, zise ea, apucându-mă strâns de mână. Fă o ceaşcă de ceai bun şi dă-mi pace. N-am nevoie decât de un somn bun.

Probabil că mi-a văzut expresia sceptică de pe chip.

— Adu medicamentul, zise ea. O să gust doar puţin din el. Găseşti lingura printre chestiile pentru ceai.

“Să începem cu ceea ce este mai important”, m-am gândit, identificând tacâmul respectiv prin harababura de argintărie uzată şi umplându-l cu vârf cu siropul de tuse care părea foarte dulce.

— Gura mare, păsărico, am zis, cu un rânjet.

Era formula cu care doamna Mullet obişnuia să mă determine să înghit tonicele şi uleiurile acelea dezgustătoare pe care tata insista că trebuie să le ingurgiteze fiicele lui. Cu ochii fixaţi într-ai mei (mi se părea, sau erau ceva mai calzi?), ţiganca deschise gura cu supunere şi îmi permise să-i vâr lingura plină ochi.

— Înghite, înghite, şi ia-ţi zborul, am zis, pronunţând ultimele cuvinte ale ritualului, şi îndreptându-mi apoi atenţia către sobiţa cea încântătoare.

Uram faptul că trebuia să-mi recunosc ignoranţa: nu aveam nici cea mai vagă idee cum să aprind chestia respectivă. Ai fi putut la fel de bine să-mi ceri să întreţin focul boilerelor de pe vasul Queen Elizabeth.

— Nu aici, zise ţiganca, văzând că ezit. Afară. Fă un foc.

Fragment din:

M-am oprit la capătul scărilor pentru a arunca o privire în jur, prin luminiş.

Tufişurile de soc, după cum am spus, creşteau pretutindeni. Am tras de vreo câteva crengi, încercând să le rup, însă nu era o sarcină uşoară.

“Prea pline de viaţă”, m-am gândit, “prea verzi”. După o luptă decisivă şi după ce am sărit energic pe vreo câteva dintre crengile mai joase, am reuşit în cele din urmă să le smulg.

Cinci minute mai târziu adunasem, în mijlocul luminişului, suficiente rămurele şi crengi pentru a alcătui unui foc de tabără satisfăcător.

Plină de speranţă, în timp ce mormăiam rugăciunea cercetaşelor (“Arzi, să te ia naiba!”), am aprins unul din chibriturile pe care le găsisem în dulăpiorul caravanei. În momentul în care flacăra atinse rămurelele, sfârâi şi se stinse. La fel se întâmplă şi la a doua încercare.

Deoarece nu sunt renumită pentru răbdarea mea, am lăsat să-mi scape o înjurătură blândă.

“Dacă aş fi acasă în laboratorul meu de chimie”, am gândit, “aş face totul ca o persoană civilizată, adică aş folosi un arzător Bunsen ca să fierb apă de ceai; şi nu aş pierde vremea, în genunchi, într-un luminiş, cu un mănunchi de rămurele verzi în faţă.”

După cum s-a observat, aveam toate ingredientele necesare pentru un foc mistuitor — toate, cu excepţia unuia singur.

“Oriunde există lămpi cu parafină”, m-am gândit, “parafina nu poate fi departe”. Am coborât panoul lateral, rabatabil, al caravanei şi, spre încântarea mea, am găsit un galon din chestia respectivă. Am deşurubat dopul recipientului, am stropit puţin lemnele care aşteptau cuminţi, şi cât ai zice “Baden-Powell”[1], apa din ceainic dăduse voios în clocot.

Eram mândră de mine. Chiar eram.

“Flavia cea descurcăreaţă”, gândeam. “Flavia, fată bună şi pricepută.”

Chestii de genul ăsta.

Am urcat treptele abrupte ale caravanei, cu ceaiul în mână, legănându-mă pe vârfuri ca un acrobat pe sârmă.

I-am înmânat cana ţigăncii şi am privit-o în timp ce sorbea lichidul aburind.

— Te-ai mişcat repede, zise ea.

Am ridicat cu modestie din umeri. Nu era nevoie să-i spun de parafină.

— Ai găsit vreascuri uscate în dulap? întrebă ea.

— Nu, am zis. Eu…

Ochii i se măriră de groază şi ţinu cana la distanţă de un braţ.

— Doar nu tufişurile! Doar nu ai tăiat tufişurile de soc?

— Păi, ba da, am zis cu modestie. Nu a fost deloc greu, am…

Cana îi căzu din mâini cu un zăngănit şi ceaiul fierbinte se împrăştie în toate părţile. Cu o viteză uluitoare, făcu un salt din pat şi se ghemui într-un colţ al caravanei.

— Hilda Muir! ţipă ea, cu un vaier ciudat şi pustiitor, care se înălţă şi coborâ asemeni unei sirene antiaeriene.

— Hilda Muir!

Arăta înspre uşă. M-am întors să mă uit, dar nu era nimeni acolo.

— Pleacă de lângă mine! Ieşi afară! Ieşi afară!

Mâna ei tremura ca o frunză moartă.

Am rămas acolo, năucită. Ce făcusem?

— Oh, Dumnezeule! Hilda Muir! Suntem morţi cu toţii! gemu ea. Acum suntem morţi cu toţii!