5.43 Metacomunicarea dintre George şi Martha (personajele principale din Cui i-e frică de Virginia Woolf? de Edward Albee).

Metacomunicarea, aşa cum e ea definită în s. 1.5, se referă la discursul despre regulile de comunicare ale lui George şi ale Marthei. Însă în măsura în care George şi Martha vorbesc sau încearcă să vorbească despre jocul lor, şi ei metacomunică în cadrul piesei. Acest fapt e interesant din câteva motive, de exemplu pentru că putem discuta “conştientizarea jocului” de către Martha şi George.

Altfel spus, numeroasele lor invocări, numiri şi citări ale regulilor jocului pot părea că-i transformă într-un cuplu neobişnuit, al cărui tipar de interacţiune constă în mod fundamental în preocuparea obsesiv-compulsivă pentru jocurile crude şi bizare şi pentru botezarea lor, sau, cum spune chiar George, ei nu sunt decât nişte “copii bătrâni şi stricaţi, care se joacă de-a tot felul de jocuri şi care trec prin viaţă sărind într-un picior.” [p. 435].

Însă aceasta implică deopotrivă că în cadrul jocului, comportamentul lor e în întregime premeditat (sau guvernat de metareguli diferite). De aceea, probabil, principiile pe care le pun în practică, fiind esenţialmente doar conţinutul aparte al jocului lor, nu pot fi aplicate altor cupluri, mai ales unora reale. Natura metacomunicării lor are o relevanţă directă pentru această problemă, deoarece se va vedea că până şi comunicarea lor despre comunicarea dintre ei e supusă regulilor jocului la care participă.

În două situaţii, prezentate destul de amplu [pp. 411–416, 440–442] George şi Martha îşi discută expres interacţiunea. Primul dintre cele două schimburi metacomunicative arată cât de diferit priveşte fiecare interacţiunea şi cum, atunci când aceste diferenţe sunt revelate, imediat apar acuze de nebunie şi răutate (s. 3.4). Martha obiectează faţă de “Scărmănatul musafirilor“, pe care se pare că-l găseşte nelalocul lui sau în afara regulilor:

Fragment din:

Comunicarea umanaGeorge (stăpânindu-şi cu greu mânia): Va să zică, tu poţi să stai aşa, trântită în fotoliu, turnându-ţi pe beregată tone de gin şi umilindu-mă, şi călcându-mă în picioare… Poţi să faci asta o noapte întreagă, şi ţi se pare normal…

Martha: Pentru că suporţi!

George: Nu suport deloc!

Martha: Nu numai că suporţi, dar îţi place! De asta te-ai şi căsătorit cu mine!! (Tăcere.)

George (calm): Asta-i cea mai sfruntată minciună!

Martha: Cum? Încă nu ţi-ai dat seama?

George (clătinând din cap): Martha! Martha… rău ai mai ajuns!

Martha: Drept să-ţi spun, m-am săturat să te tot biciui – am obosit.

George (se uită ţintă la ea, neîncrezător): Eşti nebună.

Martha: De douăzeci şi trei de ani o fac!

George: Greşeşti, Martha… greşeşti.

Martha: Şi îţi jur că nu eu am vrut-o.

George: Credeam că aşa ţi-e firea. Dar acum îmi dau seama că… nu eşti în toate minţile. [p. 412-3]

 

Acesta e un exemplu neobişnuit de clar de patologie a punctuaţiei seriei de evenimente, în care George se vede ca reacţionând justificat la atacurile Marthei, iar Martha se vede aproape ca o prostituată angajată să-l “biciuiască”; fiecare se consideră ca replicând celuilalt, dar niciodată drept un stimul pentru acţiunile celuilalt. Ei nu văd întreaga natură a jocului lor, adevărata lui circularitate. Diferenţele de vederi conduc la escaladarea simetrică ulterioară. Episodul de mai sus continuă:

 

George: Credeam că aşa ţi-e firea. Dar acum îmi dau seama că… nu eşti în toate minţile.

Martha (înfuriindu-se iar): Cine nu-i în toate minţile? Eu?

George (ca şi cum Martha ar fi o vietate respingătoare): Da… tu… tu… eşti bolnavă.

Martha (se ridică în picioare şi ţipă): Ţi-arăt eu cine-i bolnav! Ţi-arăt eu! [p. 413]

 

Confruntarea cu privire la cine e bolnav, cine greşeşte sau e prost înţeles continuă până la un final, care de acum ne e familiar, în care ei îşi demonstrează incapacitatea de găsi un teren comun…