Emmanuel Carrere este fiul unei personalitati foarte cunoscute, Helene Carrere d’Encausse, istoric specializat in Rusia imperiala, comunista si postcomunista, secretara pe viata a Academiei Franceze. Fiul unei celebritati atat de bine integrate in elita intelectuala pariziana (desi e din familie de emigranti georgiano-rusi saraci) nu putea fi decat un rebel.

Si-a inceput cariera ca realizator de filme documentare in tari din lumea a III-a, a publicat apoi doua romane cu personaje psihotice si scene crancene. Mare valva a facut in 2007 cu Un roman rus, o poveste autobiografica socanta, in care relateaza cum, pe cand filma un documentar la un spital psihiatric din oraselul rusesc Kotelnici, a primit imboldul de a elucida o enigma familiala, legata de bunicul matern. Investigatia lui obstinata de aflare a adevarului, oricat de dureros ar fi, scoate la iveala ca georgianul Georges Zourabichvili, stabilit in Franta in 1920 dupa studii stralucite in Germania si insurat cu o rusoaica alba, a fost un mare admirator al lui Hitler si Mussolini si a lucrat – coincidenta cu personajul Ludmilei Ulitkaia – in timpul ocupatiei ca interpret pentru nazisti. Drept care in septembrie 1944, a fost ridicat de acasa si executat la Bordeaux pentru colaborationism. Fiica lui, Helene, care avea atunci 15 ani, a refuzat sa-l creada mort si a pastrat secretul. Pana cand fiul ei l-a dezvaluit fara menajamente intr-o carte de o incredibila forta, dedicata chiar mamei, si construita pe modelul papusilor rusesti, dintr-o istorie in alta, pana la miezul crud, de carne vie, al propriei nefericiri, exorcizate prin chiar aceasta coborare in infern.

Daca in “Romanul rus” scriitorul-narator-personaj era implicat asa-zicand genetic in investigatia lui, in noul roman pe care vi-l recomand azi, Emmanuel Carrere reconstituie existetele unor oameni cu care s-a intersectat doar pentru scurta vreme, dar despre ale caror tragedii se simte dator sa scrie, nu doar pentru a-i lasa intrupati intr-o carte, ci si pentru a-si avertiza cititorii cat de fragila este stabilitatea unei vieti, cum poate interveni oricand o catastrofa din afara care sa schimbe totul. Si acest roman e scris la persoana I, fara efecte de stil si poza, dand acuta impresie de adevarat si total sincer, cu forta de impact a filmelor documentare bine facute.

Alte vieti decat a mea incepe cu o vacanta la mare, in Sri Lanka, petrecuta de scriitor impreuna cu femeia ce-i e partenera de cativa ani, Helene, si copiii pe care-i au fiecare dintr-o casnicie anterioara. Relatia lor e pe cale de destramare, fiindca barbatul e incapabil de iubire, “nu indrazneste sa fie fericit”. Survine insa din senin catastrofa, valul urias care in 2004 a rapit mii de vieti. Cazati la un hotel mai departe de tarm si ocrotiti de hazard, Emmanuel, Helene si cei doi baieti nu patesc nimic, in schimb familia de francezi cu care legasera o amicitie de vacanta isi pierde fetita de patru ani. Imediat dupa tsunami, Helene se implica total in ajutorarea celor loviti de nenorocire si a sinistratilor, relevandu-si capacitatea de empatie si altruismul, ceea ce deschide sufletul blocat al iubitului si ii reuneste in cuplu. Tragedia parintilor micutei inecate, Jerome si Delphine, si a bunicului ei, Philippe, vietile lor de dinainte si de dupa momentul cumplit formeaza o prima parte a romanului.

O alta, mai ampla si inca mai tulburatoare, o are in centru pe Juliette, sora mai mica a Helenei, jurist stralucit, cu o casnicie plina de dragoste si mama a trei fetite, rapusa de cancer la 33 de ani. Spre deosebire de cartile lui anterioare, povestirea acestor “vieti ale altora” este o datorie si o provocare:

“De sase luni ma asez de bunavoie in fata computerului scriind despre ce imi e mai frica pe lume: despre ce inseamna moartea unui copil pentru parintii lui si a unei tinere femei pentru copiii si sotul ei. Viata m-a facut martorul ambelor nenorociri si m-a insarcinat, sau cel putin eu asa am inteles, sa depun marturie”.

Iar la sfarsitul marturiei, se recunoaste el insusi transformat, caci a inceput sa prefere ceea ce-l apropie de altii, nu ceea ce il face diferit.

Recenzie publicată de Adriana Bittel în ”Formula AS”.